Mănăstirea Corbii de Piatră este singura biserică din Romania care are două altare funcţionale pe acelaşi naos.
Undeva în deşertul Peninsulei Anatolia, în vechea provincie a Capadociei, într-o zonă aridă şi destul de accidentată a Turciei, există un număr însemnat de biserici şi mănăstiri săpate în stâncă. Cu toţii le cunoaştem din ghidurile turistice care îmbie din vitrinele agenţiilor de turism. Ceea ce nu ştim e faptul că în România există astfel de construcţii de o frumuseţe covârşitoare, care îşi aşteptă vizitatorii.
Astfel, dacă am înlocui în aceste postere deşertul anatolian cu Munţii Buzăului, cu dealurile de cretă ale Murfatlarului sau cu cele de gresie de la poalele masivului Moldoveanu, am descoperi că şi aici sunt locuri unice, puţin explorate şi încărcate de istorie. Totuşi nume precum ansamblul rupestru de la Aluniş ori bisericuţele de la Murfatlar sau schitul de la Sfinţii Apostoli din Jgheaburi, cunoscut drept Mănăstirea Corbii de Piatră, nu spun nimic turistului român.
Un unicat în România: două altare la aceeaşi biserică
Faptul că Mănăstirea Corbii de Piatră este probabil printre cele mai cunoscute, mai popularizate şi mai vizitate, graţie şi legăturii cu familia Corvineştilor, nu a scutit-o de probleme. Ansamblul parţial rupestru este situat în comuna Corbi, sat Jgheaburi, fiind datat din secolul al XIV-lea (1512), când a fost reînfiinţat în perioada domnitorului Neagoe Basarab (1512 – 1521). Biserica rupestră de la Corbii de Piatră a fost săpată în peretele masiv de stâncă, înalt de circa 30 m şi lung de 14,5 m.
Însă biserica mănăstirii, săpată în stâncă (gresie), alături de care se regăseşte trapeza (sala de mese a mănăstirii) despre care se afirmă că a fost folosită, de către domnitor, ca tribunal, au o vechime mult mai mare. Motivul este simplu: astfel de aşezăminte săpate în piatră nu sunt caracteristice perioadei în care Biserica avea libertatea să-şi practice cultul. Într-adevăr, monahii preferau locuri izolate pentru a se ruga, dar arhitectura acestei construcţii seamă mai degrabă cu cele din Capadocia.
Două altare într-o singură biserică
Biserica se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici rupestre din regiunea mai sus amintită, arhitectura acesteia derivând din bisericile sală, cu două altare, dedicate hramului dublu – caracteristică bizantină de secolului al X-lea.
De altfel, Corbii de Piatră este singura biserică din Romania care are două altare funcţionale pe acelaşi naos. A exista supoziţia că cele două altare ar fi fost construite pentru a servi atât cultului ortodox, cât şi celui catolic. Însă aspectul lor bizantin infirmă această supoziţie, împingând vechimea construcţiei în primul mileniu al erei creştine. Există voci între specialişti care plasează săparea acestui locaş chiar în vremea persecuţiilor împotriva creştinilor. Argumentul lor ar fi intrarea minusculă în biserică (sub 1 metru înălţime), care ar fi fost perfect adaptată acelor vremuri şi uşor de camuflat.
Legătura dintre familia Corvineştilor şi aceste meleaguri
Monumentul este situat la aproximativ 400 m de centrul comunei Corbi (loc de baştină al Corvineştilor), pe malul stâng al Râului Doamnei, în zonă mai putând fi observate fragmente ale ruinelor Castelului lui Voicu, tatăl lui Ioan Corvin. Biograful regelui maghiar, Matia Corvin, când a redactat lucrarea dedicată vieţii acestuia, scria că strămoşii lui veneau din Transapina, iar domeniul acestora se afla pe Plaiul Oii.
Prima atestare documentară este la 23 iunie 1512 şi ţine de momentul când monahia Magdalena, mătuşă a voievodului Neagoe Basarab, reînfiinţează Mănăstirea de la Corbii de Piatră, lăcaşul de cult primind hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Statutul de mănăstire domnească a fost dat de închinarea sa către domnitor, fapt ce a condus la sporirea prestigiului precum şi la obţinerea de terenuri din partea acestuia.
Probabil cea mai veche pictură murală din România
Valoarea deosebită a bisericii este dată mai ales de pictura, păstrată în totalitate cu caracter original, realizată în stil bizantin şi datată în secolul al XIV-lea sau chiar mai devreme, lăcaşul fiind cunoscut iniţial sub numele de „Mănăstirea Meriş”. Specialiştii au ajuns la concluzia că modalitatea de pictare este mai veche de ridicarea bisericii Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea devine biserica de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii formată din 200 de familii de români din Jina Sibiului.
La începutul secolului următor, arhiereul Iosif al Argeşului măreşte bisericuţa cu un pronaos de 5,5 m pe 4,5 m, cu intrare spre nord în naos. În anul 1761, lăcaşului de cult i-a fost adăugată o cruce de tip latin cu capitel piramidal detaşabil, amplasată deasupra peretelui vestic, neafectată de surparea peretelui vestic al naosului (din anul 1897). În cursul aceluiaşi an, pentru refacerea peretelui surpat, enoriaşii au adus meşteri pietrari din zona Albeştii de Muscel (italieni), care au refăcut în întregime suprafaţa afectată.
