În sud-vestul judeţului Harghita, la o distanţă de 25 kilometri de Odorheiu Secuiesc şi la 18 kilometri de Cristuru Secuiesc se află localitatea Inlăceni, un sătuc nealterat de sute de ani, frumos ca în poveştile copilăriei. Poziţia sa geografică l-a izolat de civilizaţia oraşelor aflate atât de aproape. Potrivit mediafax.ro, prin localitate nu trece niciun drum important, ci doar o stradă principală, uliţe şi poteci care brăzdează încă din Evul Mediu proprietăţile uriaşe ale localnicilor.
Drumul care duce spre Inlăceni a fost construit pe vremea romanilor. Serpentinele largi dezvăluie de jur-împrejur un tărâm nealterat. Din vârful drumului se zăreşte, în vale, satul cu o istorie de aproape două milenii.
Cronicile relatează că la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominaţiei împăratului roman Septimius Sever, aici au staţionat soldaţii cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina. Pe ruinele acestui castru a luat fiinţă Inlăceniul, iar planul localităţii păstrează aspectul vechii fortificaţii romane.
„Este o aşezare unică în România, este singura localitate în care numărul străzilor şi al uliţelor îl depăşeşte pe cel al caselor şi acest lucru este confirmat de numeroase studii efectuate în zonă de istorici şi arheologi din ţară şi din străinătate”, spune istoricul Kovács Árpád, directorul Centrului Cultural de Păstrarea şi Valorilficarea Tradiţiilor din Odorheiu Secuiesc.
Muzeul care trăieşte
Satul uitat de timp între dealurile Piatra lui Firtos, Piatra Şiclodului şi Piatra Cuşmedului are 161 de case şi este locuit exclusiv de maghiari. „Şi astăzi trăim ca străbunii noştri, casele sunt moştenite de la ei, pământurile şi obiceiurile la fel, satul este ca un muzeu viu, un muzeu care trăieşte, cu oameni muncitori”, spune localnicul Keresztély Tibor.
Vârsta caselor din Inlăceni se măsoară în secole, majoritatea fiind monumente de arhitectură rurală ridicate pe vremea când scândurile se îmbinau între ele cu şipci din lemn. Construite din piatră şi din lemn, sunt văruite numai în alb sau azuriu, acoperite cu ţigle mici, fabricate pe vremuri în sat.
Din cele 161 de case din Inlăceni, 68 nu au fost renovate niciodată, iar cea mai veche a fost construită în anul 1742. Majoritatea păstrează uşile din lemn pictat şi ferestrele originale, precum şi mobilierul interior, la fel de bătrân ca locuinţa.
„Caracteristic acestor case vechi este că sunt zidite pe temelii de piatră naturală şi în rest aproape în totalitate din lemn de esenţă tare. Şi cuiele care fixează grinzile clădirii între ele sunt din lemn. Strămoşii noştri nu foloseau alte materiale la construcţii, iar cei din zonă erau meseriaşi vestiţi în prelucrarea lemnului, asamblau grinzile cu măiestrie şi cu o ingeniozitate ieşită din comun, prin nişte legături de dulgherie speciale, care nu au cedat nici până în ziua de astăzi. Casa mea are în jur de 200 de ani şi nu este dintre cele mai vechi, se văd încă inscripţiile pe grinzi şi pe pietrele de la baza ei”, afirmă o localnică.
Însă particularitatea ce asigură Inlăceniului statutul de unicat în România este mulţimea străzilor şi uliţelor care împânzesc satul şi al căror număr îl depăşeşte pe cel al caselor. Dispuse oarecum concentric, se răsfiră către cele patru intrări în sat, traversând proprietăţile oamenilor. Sunt întortocheate precum edificiul mitic construit de către Dedal, de aici şi numele de „satul labirint”, care i-a fost atribuit localităţii.
Altarul zeului Jupiter, biserica şi teiul legendar
Aşezarea este dominată de biserica unitariană, ridicată pe locul unui altar închinat zeului Jupiter, zeitatea supremă a statului roman, având în grijă legile şi ordinea socială.
„Biserica este construită din cărămizi de pe vremea romanilor, pe un lăcaş de cult ridicat în cinstea zeului Jupiter. În pragul bisericii a fost zidită, de asemenea, o piatră romană, care povesteşte despre vizita unui roman de rang înalt, probabil Împăratul. Se mai găsesc şi două pietre de altar, puse de Firminus şi Firmanus, despre care se presupune că ar fi fost conducătorii civili ai castrului roman construit aici la jumătatea secolului al doilea”, a precizat fostul învăţător din sat.
Actuala biserică, reconstruită de mai multe ori de-a lungul timpului, este o cronică ilustrată a satului, exemplificată, între altele, şi de tavanul casetat cu inscripţii în limba latină.
Despre celebrul tei din localitate se povesteşte că în anul 1661, când hoardele de tătari conduse de Ali Paşa au dat foc satului, a susţinut clopotul bisericii. Teiul le-a vestit sătenilor sărbătorile, dar şi pericolele. Potrivit legendelor, sub coroana bogată a copacului au stat la sfat bătrânii înţelepţi ai satului şi au luat decizii importante pentru comunitate. Iar astăzi stă la fel de falnic, pentru a fi imortalizat de turiştii impresionaţi de poveştile născute pe seama lui.
Pe lista de aşteptate a patrimoniului UNESCO
Construcţiile inlăcenilor constituie un patrimoniu cultural valoros, iar localitatea se află pe lista de aşteptare a patrimoniului cultural UNESCO. În ultimii ani, tot mai mulţi turişti străini au vizitat satul, iar unii şi-au cumpărat case în Inlăceni.
„Sunt impresionaţi de casele noastre vechi şi se miră că mai există aşa ceva pe lume. Nouă ne vine să râdem, câteodată, când îi vedem ce fericiţi sunt în căruţă, la plimbare pe uliţele satului, dar bag seamă că pe la dânşii nu au de-ale noastre. E bine că vin, că aşa poate ne-om mai înmulţi pe aici şi poate merge şi vestea prin lume, departe, despre satul nostru”, spune o localnică.
Legenda populară a Inlăceniului
Se spune că demult, atât de demult că nici nu se mai ştie, un tânăr din Inlăceni s-a îndrăgostit de zâna care locuia în cetatea Firtos, pe muntele de lângă sat, iar dragostea i-a fost împărtăşită. În fiecare seară, flăcăul se urca pe cal şi urca pe vârful muntelui ca să se întâlnească în grădina castelului cu iubita lui. Erau foarte fericiţi împreună, dar fratele zânei, Tartod, care era perfid şi egoist, a devenit invidios pe dragostea celor doi şi i-a pus gând rău muritorului. Într-o noapte, s-a aşezat la pândă şi, când tânărul îndrăgostit a ajuns, călare, pe vârful muntelui, l-a împins în prăpastie. Tânărul a pierit, iar calul lui s-a transformat într-o stană de piatră, care se vede şi astăzi, până departe. Şi de sub stâncă a început să curgă deîndată un izvor bogat, despre care se spune că ar fi lacrimile zânei, nesecate precum tristeţea şi dorul după iubitul ei.
În credinţa populară, calul transformat în stană de piatră îşi schimbă culoarea în funcţie de vreme: dacă se vede alb, vremea va fi frumoasă, iar dacă devine sur, va ploua şi va fi mohorât.
Există, însă, şi o explicaţie ştiinţifică a fenomenului. Specialiştii spun că, fiind vorba despre o piatră vulcanică, un andezit, este foarte sensibilă la umiditatea aerului şi se închide la culoare atunci când nivelul acesteia creşte.
Unicitatea locului, unde oamenii şi-au păstrat neştirbite tradiţiile, frumuseţea zonei şi a folclorului autentic sunt atuuri care pot transforma Inlăceniul într-un paradis al turismului.
Inlăceni, satul labirint
