S-a născut în Nursia, o provincie a Italiei, în anul 480 după Hristos, din părinți slăviți şi foarte bogați. Primește tunderea în monahism de la monahul Roman. Se retrage într-un munte stâncos unde va rămâne într-o peșteră timp de peste trei ani. Sfântul Benedict din Nursia avea duhul înainte vederii, al vindecărilor, al scoaterii demonilor, al învierii morților; el se înfățișa unora la mari distanţe pe faţă; iar altora le apărea în vis. Odată Sfântul Benedict a văzut cu duhul că paharul cu vin care i se pusese înainte este otrăvit. Când l-a însemnat deasupra cu semnul sfintei cruci, paharul s-a spart în bucăți.
A întemeiat douăsprezece mănăstiri, în care a așezat câte doisprezece monahi în fiecare.
Sfântul Cuvios Benedict a întemeiat rânduiala monahală a benedictinilor, ordin care există şi astăzi în Biserica Romano-Catolică. El a reorganizat monahismul apusean cenobitic şi a compus reguli monahale, inspirat fiind de scrierile Sfântului Vasile cel Mare, ale Fericitului Augustin şi ale Sfântului Ioan Casian. Regulile sale monahale, care sunt adevărate izvoare de spiritualitate, au transformat Europa, de-a lungul secolelor.
Cuviosul Benedict şi-a profețit sfârșitul cu șase zile mai înainte de a muri. El şi-a săpat mormântul, iar în a șasea zi a cerut să fie dus în biserică, unde s-a împărtășit şi a dat binecuvântarea sa obștii. El a trecut la cele veșnice în ziua de 14 martie 543, în Mănăstirea Monte Casino, la vârsta de 63 de ani.
Viața Sfântului Benedict a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul după mărturiile celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat.
Părți din moaștele Sfântului Benedict se află la Mănăstirea Casino şi la Mănăstirea Fleury din Franța.
Bunicul şi nepoțelul
Un tată era înaintat în vârsta şi tremură în așa măsură încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soției sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărî de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din aceasta farfurie.
Într-o zi nepoțelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. „Ce faci tu aici?”, îl întreba tatăl. „Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni”. Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama priviră înmărmuriți unul la celălalt. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.
„Noi nu trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu. El ne-a găsit deja. Ceea ce trebuie să facă omul este atât – să-I facă loc lui Dumnezeu să intre în viața lui, iar aceasta înseamnă – despătimirea. Lupta omului nu este cu lumea, ci cu el însuși, cu propriile lui patimi. Omul care luptă cu patimile lui acela este omul viu, pe acesta Duhul Sfânt îl cercetează.” -Sf. Siluan Atonitul.
Preot Olivian SANDU
