Spre sfârșitul secolului al XI-lea, la Constantinopol se iscase o mare dispută legată de cei trei ierarhi, pe care îi prăznuim pe 30 ianuarie, oamenii întrebând-se care este mai mare: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gură de Aur. După câțiva ani de la declanșarea neînțelegerilor, cei trei sfinți au început să i se arate aievea, unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous. În cele din urmă, în anul 1084, într-o vedenie, fericitului i-au apărut cei trei sfinți împreună.
Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfântului Ioan ne arată modul în care sfinții conlucrează – cu Dumnezeu şi între ei -, așa cum şi noi trebuie să ne unim, în cuvânt şi în lucrare:
„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalți doi. Drept aceea, sculând-te, poruncește, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoința noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcam pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcând-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înștiințează cu aceasta pe creștini, ca noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem”.
În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi, stingându-se astfel şi disputele din capitală, lumea unindu-se în sărbătorirea împreună a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie Teologul şi a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Pentru a recunoaște valoarea teologică a Sfinților Trei Ierarhi, prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfinții Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din întreaga lume.
Maică, eu nu știu ce înseamnă să nu mai vrei să crezi! Dar, dacă ai crezut și dacă L-ai simțit odată este imposibil să nu mai crezi. Dacă se întâmplă asta înseamnă că n-ai crezut în Dumnezeu. Cei care se supără pe Dumnezeu se supără pe un idol pe care și l-au făcut. E ca Ion care se supără pe Ioana, că nu mai e ca-n prima zi. Ioana nu mai e, că nici n-a fost. A fost doar o imagine din mintea lui! Așa e și cu dumnezeul ăsta. Dacă te-ai supărat pe el, să știi că nu e un dumnezeu, e un gărgăune pe care ți l-ai făcut în cap și-i zici dumnezeu.
Eu nu pot să înțeleg omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu și se poate lepăda de El, dar cred că se poate lepăda de Dumnezeu cel care nu L-a cunoscut, ci doar și-a proiectat toanele, dorințele, pe un dumnezeu imaginar, dator să ne slujească aceste dorințe…
Dacă nu vrei să crezi, nu crede! Dar asumă-ți responsabilitatea vieții pe care o vei duce. Vei avea necazuri care vor fi provocate doar de tine și care vor avea scopul de a te trezi. În adâncul tău există chipul lui Dumnezeu și sufletul tău, care strigă: „vreau Acasă, vreau la Tatăl meu Ceresc, vreau la Bucurie”. Și tu zici: „ba nu, stai acolo, că eu vreau la discotecă, vreau cu Ionel, vreau să fumez, vreau să beau”. Aici e conflictul: ego-ul nostru, la suprafață, vrea ceva, eul nostru adevărat, sinele nostru, în care a intrat fiul risipitor, când „și-a venit în sine”, tânjește după Dumnezeu. (Monahia Siluana Vlad)
Preot Olivian SANDU
