A trăit în secolul al III-lea. Este considerat în istoria monahismului drept primul ascet care s-a retras în „cele mai dinăuntru ale pustiei”, primul eremit sau pustnic. Informațiile despre viața Sfântului Pavel Tebeul le avem datorită întâlnirii sale cu Sfântul Antonie. Dumnezeu îi descoperă lui Antonie, după cinci ani de petrecere în rugăciune, că se afla în pustie o persoană mai desăvârșită decât el. Este demn de reținut modul în care se adresează unul către altul în momentul în care se întâlnesc – Părintele Antonie a zis: „Bucură-te Pavele, vasul alegerii și stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”, iar Pavel i-a răspuns: „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povățuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăți și pe diavolul l-ai gonit dintr-însa”. Nu se tratează unul pe altul ca de la superior la inferior. Din dialogul cu Pavel aflăm că ajunge în pustie pentru a scăpa de mânia cumnatului său. Acesta dorea să-l denunțe împăratului Deciu că este creștin, pentru a moșteni toată averea familiei sale. Era perioada persecuțiilor împotriva creștinilor.
De 70 de ani Sfântul Pavel Tebeul primea o jumătate de pâine, adusă de un corb. În ziua întâlnirii sale cu Antonie, corbul îi va aduce o pâine întreagă. Din Sinaxar reiese că luând sfinții acea pâine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvânteze și s-o frângă, unul pe altul mai mare făcându-se cu cinstea. Fericitul Pavel a apucat pâinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mâinile părintelui Antonie și îndată pâinea singură s-a frânt prin mijloc și fiecare şi-a luat partea sa.
După trecerea la cele veșnice a Sfântului Pavel Tebeul, Sfântul Antonie s-a întors la mănăstirea sa, luând cu sine haina Sfântului Pavel cea împletită cu frunze de finic. Atât de mult cinstea acea haină, încât numai de două ori pe an se îmbrăca cu ea: la praznicul Sfintelor Paşti și în ziua Cincizecimii.
Sfântul Ioan Colibașul
A trăit pe la jumătatea secolului al V-lea, în vremea domniei împăratului Leon I cel Mare (457-474), în cetatea Constantinopol. Părinții săi, generalul Eutropie și Teodora, care duceau o viaţă creștinească deosebită, au primit de la Dumnezeu trei copii. Doi copii lucrau deja, ca și tatăl lor, în slujba împăratului, iar al treilea, numit Ioan, sporea cu învățătura și cu rugăciunea. Spre a-l îndemna și mai mult în iubirea de Dumnezeu, tatăl lui Ioan i-a dăruit acestuia o Evanghelie ferecată cu aur.
Încă tânăr fiind, Ioan a plecat din școala unde învăța carte, fără știrea părinților și a învățătorilor, și s-a dus într-o mănăstire din Bitinia, unde monahii duceau o viață duhovnicească înaltă. După șase ani de nevoințe aspre, tânărului Ioan a început să îi fie dor de părinții și frații săi. Astfel, cu binecuvântarea starețului, el a pornit spre casa părintească.
Ajungând la casa părintească, Ioan a petrecut vreme de trei ani, la una dintre porțile acesteia ca şi cerșetor, nefiind cunoscut de nimeni şi suferind multe ocări.
După trei ani, Sfântul Ioan Colibașul s-a îmbolnăvit şi, cunoscând că avea să treacă la cele veșnice, a cerut să fie dus în casă. Atunci, văzând părinții săi Evanghelia cea ferecată cu aur, au cunoscut ca acela era fiul lor, cel care fugise în mănăstire.
Părinții săi l-au îngropat lângă poarta, în locul unde se afla coliba cea smerită, iar peste mormântul său au zidit o bisericuță.
Preot Olivian SANDU
