S-a născut în insula Rodos din Grecia, însă nu se cunoaşte data naşterii sale. El a avut doisprezece fraţi, iar el a fost cel mai mare. După moartea tatălui sau, mama sa ajunge sa cânte şi sa joace prin diverse locuri. Începe sa duca o viată păcătoasa. Când Fanurie descoperă acest lucru, decide sa fuga în pustiu. Primeşte botezul şi revine după un timp în oraşul sau natal. Afla ca mama sa a murit în momentul în care a fost descoperita de el intra-un local şi ca fraţii săi s-au răspândit prin lume.
Revine în pustie şi duce o viată aspra, manca o data la trei zile. Prin rugăciune a adus tămăduire surzilor, orbilor, botezând-i şi învăţând-i dreapta credinţa. Cu toate ca săvârşise atâtea minuni, este nevoit sa părăsească cetatea, din cauza răutăţii oamenilor. Aceştia spuneau ca minunile săvârşite de el nu sunt făcute cu ajutorul lui Dumnezeu, ci al demonilor. Se pare ca ajunge în Egipt, unde o readuce la viată pe fiica regelui. în urma aceşti minuni, împăratul şi slujitorii săi au primit botezul.
După o vreme, vrăjitorii din Egipt s-au ridicat împotriva lui Fanurie şi astfel, sfântul a fost supus la multe chinuri: i s-au tăiat mâinile şi degetele de la picioare, urechile, i s-au smuls dinţii, a fost bătut cu pietre, ca în cele din urma sa i se taie capul.
Moaştele Sfântului Fanurie au fost descoperite de câţiva pastori, în jurul anului 1500, într-o peştera. Alături de moaştele sale, au găsit şi o piele de animal pe care era scrisa viată Sfântului Fanurie.
Exista obiceiul ca în ziua cinstirii Sfântului Fanurie sa se împartă turte săracilor, amintind de turtele Sfântului care prin ele făcea milostenie pentru iertarea sufletului mamei sale. Numele Fanurie, în limba greaca, înseamnă „cel ce arata” şi din acest motiv este considerat a fi protectorul celor care au pierdut lucruri şi persoana care iţi descopăr calea de urmat în vreme de îndoiala.
Accesoriile vieţii acesteia – ca: sănătatea, averea, ştiinţa, talentele – nu pot fi decât mijloace pentru a câştiga lumina spirituală şi fericirea veşnică, iar nu scopuri în sine.
Să cerem deci bunurile spirituale, înţelepciunea, ca Solomon, harul sfinţilor care păstrează inocenţa, inspiraţia divină în orice acţiune a noastră în timpul milei, căci fără Dumnezeu nimic nu se face.
Să cerem curajul şi tăria de a pune capăt oricărui obicei prost şi vicios.
Să cerem remuşcarea şi lacrimile pocăinţei, părerea de rău a tot ce am făcut contra voinţei lui Dumnezeu.
Să cerem ca Dumnezeu să înmoaie inimile împietrite şi să ne inspire mijloace ingenioase de a îmblânzi pe cei vicioşi şi corupţi.
Să cerem ca inima noastră să fie mereu flămândă şi însetată de Iisus, de pâinea cea divină şi dătătoare de viaţă şi de sângele cel sfinţitor.
Să cerem prieteni adevăraţi, care constituie cea de a doua jumătate a noastră. Ei ne completează atunci când sunt sinceri, credincioşi iar nu linguşitori, exploatatori ai pasiunilor noastre.
Să cerem copii. Ei sunt binecuvântarea familiilor şi comoara părinţilor, dar ei trebuie să fie mai mult copiii lui Dumnezeu decât ai părinţilor. Dacă aceşti copii trădează pe Dumnezeu din dragoste pentru părinţi, mai bine nu s-ar fi născut.
Să cerem pentru alţii, să ne rugăm pentru alţii. Această rugăciune este cea mai plăcută lui Dumnezeu.
(pr. Arsenie Boca)
– preot Olivian SANDU
