A făcut parte din tribul lui Iuda. Este cunoscut şi sub numele de „Moresitul”, de la numele satului în care s-a născut – Moreset. A prorocit 84 de ani, cu 660 înainte de întruparea Domnului. Sfântul Miheia a fost contemporan cu prorocii Isaia, Amos şi Osea.
Numele Miheia se tâlcuieşte – ”cel care este de la Dumnezeu”. Si-a desfăşurat activitatea în timpul domniei a trei regi, după cum aflam din începutul cărţii sale proroceşti: „cuvântul Domnului care a fost către Miheia din Moreset în vremea domniei lui Iotam, Ahaz şi Iezechia, regii lui Iuda, când a avut vedenie pentru Samaria şi Ierusalim” (Miheia 1:1).
Miheia l-a mustrat aspru pe Ahav, împăratul Samariei, pentru viaţa sa păcătoasă, motiv pentru care este nevoit sa se retragă în munţi pentru a nu fi ucis. Este cel care a prezis şi distrugerea Samariei şi a Ierusalimului. Însă, cea mai importanta este aceea despre Betleem, ca loc al naşterii Domnului (Miheia V, 1).
După moartea lui Ahav, Miheia a fost ucis de fiul acestuia. A fost înmormântat în satul sau, Moreset. în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare, Episcopul Zevin al Eleftheroposului a avut o vedenie în urma căreia s-au descoperit moaştele Prorocului Miheia, împreună cu cele ale Prorocului Avacum.
O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în fata atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţii şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii.
(Pr. Arsenie Boca)
– Preot Olivian SANDU
