Au trăit în vremea împăratului Diocletian. Anichit, unul din demnitarii cetăţii Nicomidia, a mărturisit ca este creştin în momentul în care s-au declanşat torturile împotriva creştinilor. Deşi i se taie limba, Anichit nu rămâne lipsit de grai, ci mărturiseşte în chip minunat către împărat: „O, idolatrele, iată eşti acoperit de ruşine! Iată, de nimic sunt zeii tai!”. După rostirea acestor cuvinte, împăratul a poruncit sa fie decapitat. Însă călăul, în loc sa-l omoare pe Anichit, s-a lovit pe sine fără sa vrea şi a murit.
După mai multe chinuri, au fost închişi în temniţa timp de trei ani. Au fost aruncaţi în foc, iar mulţi creştini le-au urmat suferinţa, intrând şi ei în foc. Din foc se auzeau pana în depărtări cântări de lauda către Dumnezeu. în acel foc s-a făcut trecerea la cele veşnice a Sfântului Anichit, a lui Fotie, nepotul sau şi acelor ce i-au urmat.
Rugăciunea pentru alţii făcută cu dragoste profundă şi dezinteresată are un mare folos duhovnicesc. Îl umple de har pe rugător, dar îl umple de har şi pe cel pentru care se roagă, aducându-i harul lui Dumnezeu. Când aveţi dragoste puternică şi această dragoste vă mişcă la rugăciune, atunci valurile dragostei voastre pornesc şi îl influenţează pe cel pentru care vă rugaţi, şi îl conduceţi spre bine. Văzându-vă strădania, Dumnezeu vă dă şi vouă harul Său bogat, şi celui pentru care vă rugaţi.
În rugăciune să cereţi doar mântuirea sufletului vostru. Nu a zis Domnul: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă? Hristos poate să ne dea ceea ce dorim. Este suficient să zicem Doamne Iisuse Hristoase, miruieşte-mă. Dumnezeu nu are nevoie să fie informat despre diferitele noastre nevoi. El le cunoaşte în mod incomparabil mai bine decât noi şi ne dă dragostea Sa. Problema este să răspundem noi acestei iubiri prin rugăciune şi prin ţinerea poruncilor Sale. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu; acest lucru este cel mai convenabil, cel mai sigur pentru noi şi pentru cei ce ne rugăm.
(Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul)
Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.
Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi bătrân în copilărie, văzând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:
„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.” Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.
Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul face minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.
– preot Olivian SANDU
