Sfântul Arhidiacon Ştefan este pomenit în fiecare an pe 27 decembrie. Pentru că a proclamat într-un mod public și solemn divinitatea Mântuitorului, a fost dat morții.
Moaștele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost duse spre îngropare de către Gamaliel, în satul Cafargamala, de lângă Ierusalim. Gamaliel, renumitul învățător al legii evreiești, va primi credința în Hristos și tot el va fi cel care îl va înmormânta și pe Nicodim, prietenul lui Ştefan, care a plâns la mormântul Sfântului Ştefan până a murit.
După sute de ani, Gamaliel s-a înfățișat de trei ori în vis lui Lucian, preotul din Cafargamala.
Mișcat de visul lui, Lucian s-a dus la Patriarh și luând binecuvântare, a venit cu oameni și a dezgropat osemintele sale. Moaștele Sfântului Mucenic și Arhidiacon Ştefan au fost mutate cu procesiune în Sion și înmormântate într-o biserică ridicată de boierul Alexandru. Când acest boier a murit, i s-a făcut un sicriu de chiparos asemenea cu cel al sfântului și a fost îngropat lângă mormântul Sfântului Ştefan.
Iuliana, soția boierului Alexandru, dorind să ia trupul bărbatului ei și să-l ducă în ţara sa, la Constantinopol, fiind cuprinsă de pronia dumnezeiască a lăsat sicriul soțului, și vărsând multe lacrimi, a luat racla sfântului.
Racla a fost așezata de împăratul Constantin în palatul împărătesc.
Bine credinciosul Împărat Justinian
De origine trac, Împăratul Iustinian a condus timp de 38 de ani Imperiul Bizantin (527-565).
A convocat Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol (533) și a sprijinit construirea catedralei „Sfânta Sofia” din Constantinopol (532 -537).
A fost un mare reformator al legislației bizantine. Dintre reformele sale amintim „Codex-ul”, care-i poartă numele, din anii 528-529.
A pus bazele Arhiepiscopiei „Iustiniana Prima”, care avea în jurisdicție, printre altele, și două orașe cetăți din spațiul ţării noastre de atunci, din zona Banatului. Teritoriul românesc, în timpul domniei sale, a reintrat sub stăpânire bizantină.
La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său și o râvnă puternică pentru bine, și totul pentru el este atunci ușor și plăcut; iar când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experiență, își spune: „Voi avea toată viața această râvnă”. Și prin aceasta se înalță mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare și începe să-i judece; și așa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Și sufletul nu înțelege cum s-a întâmplat aceasta – totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor și nu mai vrea să se roage.
Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mândria a pricinuit căderea vrăjmașilor și ei ne-au tras în adânc și pe noi. Vrăjmașii ne laudă, și dacă sufletul primește lauda, harul se retrage de la el până ce se pocăiește. Astfel, toată viața învață sufletul smerenia lui Hristos și, până ce nu va avea smerenia, va fi întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găsește odihna și pacea de care vorbește Domnul [În 14, 27]. (Sf. Siluan Athonitul)
Preot Olivian SANDU
