S-a născut în anul 334, într-un sat din zona Buzăului. Părintele său duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau călugări misionari în ținutul Buzăului unde, probabil, era și o episcopie și converteau la creștinism numeroși daco-romani, goți și „barbari” închinători la idoli.
În actul martiric al Sfântului Mare Mucenic Sava, se spune că în primăvara anului 372, a treia zi de Paşti, noaptea, ostașii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cât și pe fericitul Sava, i-au legat și i-au bătut, făcându-le multe răni pe trup, ca să se închine idolilor și să mănânce cele jertfite lor. Sfântul Sava, înfruntându-i cu bărbăție, a fost condamnat la moarte prin înecare. Legându-i un lemn de gât, l-au aruncat în râul Buzău.
Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava la vârsta de 38 de ani. Martiriul său a avut loc la 12 aprilie, 372. Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din ţara barbară în România”, adică în Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.
Prin anii 373-374, la cererea Sfântului Vasile cel Mare către dregătorul Sciției Mici, Iunius Soranus, „de a-i trimite moaște de sfinți”, prezbiterii din Dacia au trimis moaștele Sfântului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, însoțite de o scrisoare în care se caută să facă cunoscut tuturor că și în Dacia Carpatică sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.
Din fericire, au început totuși să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii, și prin aceasta înțeleg încercări de a trăi viața Părinților – viața isihastă. Nemulțumiți de „prioritățile” vieții contemporane, dezamăgiți de luptă, agitația și neliniștea provocate de atingerea unor țeluri lumești care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulți tineri devin adepți ai vieții isihaste. Sunt mulți și cei care îmbrățișează monahismul, continuând tradiția Sfinților Părinți și sorbind din izvorul înțelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiția Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre și asociații de viețuire isihastă.
Un astfel de mod de viață ar trebui promovat și susținut în orașele de pretutindeni (…), întrucât numai în acest fel vom putea înțelege că Biserica este atât locul unde se vindecă bolile sufletești ale oamenilor, cât și sălașul teofaniei. Odată cu purificarea de patimi, vine însănătoșirea, iar odată cu aceasta, cunoștința de Dumnezeu și vederea lui Dumnezeu. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și însușească și să practice rugăciunea lui Iisus, atât cât îi stă în putință, aceasta învățându-ne cum să ne rânduim întreaga viață duhovnicească: când să vorbim și când să nu vorbim, când să ne rugăm și când să ne întrerupem rugăciunea pentru a veni în ajutorul aproapelui nostru, când am păcătuit și când am primit binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai presus de toate, să ne străduim să ne păzim și să ne păstrăm mintea curată. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos)
Preot Olivian SANDU