A trăit în secolul al VII-lea. După ce s-a călugărit, s-a retras în pustiul Tebaidei, unde a întemeiat un așezământ monahal, prezent și în zilele noastre. Atât de mult s-a împărtășit de viaţa dumnezeiască, încât și fiarele sălbatice i se supuneau. Din scrierea vieții sale aflăm că într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, a întâlnit un leu fioros care răgea cumplit din cauză că îi intrase în labă un spin. Sfântul Gherasim îi scoate spinul și din acel moment leul nu-l mai părăsește pe Cuvios, îl urmează pretutindeni, ca un adevărat ucenic.
În acel timp, la mănăstire, Părinții aveau un catâr cu ajutorul căruia aduceau apa de la râul Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu să îl păzească pe catâr. Leul îndeplinea cu bucurie această sarcină. Însă, într-o zi, leul s-a depărtat cam mult de catâr și a adormit. Câțiva negustori, trecând cu o caravană de cămile pe acolo și văzând catârul singur, l-au luat și şi-au continuat drumul.
Cuviosul Gherasim, văzând că lipsește de la mănăstire catârul și crezând că leul l-a mâncat, i-a spus acestuia: „lucrul pe care îl făcea catârul îl vei face tu, slujind trebuințele mănăstirii“. Şi leul s-a făcut de îndată ascultător și căra zi de zi apa de la Iordan pentru mănăstire.
După o vreme, negustorii s-au întors pe același drum. Şi pe când treceau Iordanul, s-au întâlnit cu leul care împlinea lucrul catârului. Negustorii, văzând leul, s-au speriat și au fugit. Leul a luat catârul de frâu și s-a întors la Sfântul Gherasim și cu câteva cămile.
Cuviosul Gherasim s-a bucurat de cele petrecute, nu atât pentru că își recuperase catârul, ci mai ales pentru faptul că a cunoscut ca leul nu a mâncat catârul. Cuviosul Gherasim l-a eliberat pe leu de sarcinile pe care le primise. Cu toate acestea leul, deși părăsise mănăstirea, venea o dată pe săptămână la Cuviosul Gherasim, plecând-şi capul înaintea lui, ca și cum i s-ar fi închinat.
După ce Sfântul Gherasim a trecut la cele veșnice, leul s-a dus la mormântul lui, şi, răcnind cu putere, a murit.
Când mergem la spovedanie, venim să ne întâlnim faţă către faţă cu un Prieten, nu ca să fim judecați și osândiți, nu cu groază în suflet pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. Venim la Cel Care, fiind Dumnezeu dincolo de suferință, de moarte, a ales, din iubire pentru noi, să se facă Om, să ia asupra Sa întregul nostru destin omenesc și să-Și dea viața pentru noi. Atât viața, cât și moartea Lui sunt pentru noi o mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru noi.
El ne iubește atât de mult, încât putem să ne apropiem de El fie că suntem buni, fie că suntem răi, nădăjduind că ne va primi cu brațele deschise; iar dacă cineva trebuie să plângă pentru nevrednica noastră stare și pentru păcatele noastre, acela este El, Domnul, Care face aceasta din compătimire, din milă, din iubire, căci El ar fi gata să Se facă din nou Om și să moară pentru el, fiindcă n-ar îndura gândul că cineva ar rămâne supus pierzaniei. (Antonie de Suroj)
Preot Olivian SANDU
