Au făcut parte dintre cei doisprezece mucenici din Cezarea Palestinei uciși în anul 308, în urma persecuțiilor din timpul domniei lui Diocleţian.
Pamfil, primul dintre ei, era preot al acestei cetăți. Se ocupa cu îndreptarea textului Noului Testament, curățind-l de greșelile diverșilor copiști. El însuși copia Sfânta Scriptură și o dădea celor care o doreau.
Cel de-a doilea a fost bătrânul diacon Valentin. Acesta era o autoritate recunoscută în Sfintele Scripturi, pe care le cunoștea pe de rost.
Cel de-al treilea, Pavel, în timpul unei persecuții anterioare fusese aruncat în foc pentru credința lui în Hristos.
Aceștia, după diferitele chinuri la care au fost supuși de către guvernatorul Urban, au stat în temniță timp de doi ani, până când a ajuns la guvernare Firmilian. Alături de ei au fost întemnițați cinci frați, care se născuseră în Egipt și care se întorceau în ţara lor după ce fuseseră siliți să muncească în minele din Cilicia. La porțile Cezareei, cei cinci au declarat că sunt creștini și au fost aduși în faţa judecății. Întrebați fiind „care sunt numele voastre și din ce neam sunteți?” – ei au răspuns: „Numele păgâne date de maica noastră noi le-am lepădat, și ne-am numit în loc Ilie, Isaia, Ieremia, Samuil și Daniil”. Întrebați fiind, „care este patria voastră?” – ei au răspuns: „Ierusalimul cel de Sus”.
Cei opt mărturisitori au fost scoși din temniță și decapitați, iar după ei a fost ucis și tânărul Porfirie, care a încercat să îngroape trupurile mucenicilor. Pe Porfirie prigonitorii l-au îngropat de viu, ca și pe Seleuc, care mai înainte fusese ofițer, și care se apropiase să sărute picioarele mucenicilor.
De asemenea, tot acum au dobândit moarte mucenicească, Teodul și Iulian, care, în timpul înmormântării mucenicilor, au sărutat sfintele lor moaște.
Într-o dimineață, un băiat s-a dus la bunicul său și l-a întrebat:
– Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
– E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre și ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu pașca?
– Bineînțeles, bunicule, că vânătorul și-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe șanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
– Păi, vezi, băiatul meu…! Tot așa sunt și oamenii, asemenea păsărilor. Când ești muncitor și harnic, când ești mereu preocupat să faci cât mai mult și mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneș și delăsător, diavolul cu ușurință îl vânează.
Mintea hrănește sufletul și trimite orice lucru văzut sau auzit, bun sau rău, în inimă, care este centrul puterilor duhovnicești și trupești ale omului.
Înainte ca ispita să aibă prilej să vă bage în minte gândul ispititor, nimiciți-l cu rugăciunea. Nu-i lăsați loc!
Feriți-vă de gândurile rele ca de foc. Nu le băgați deloc în seamă, ca să nu poată prinde rădăcină în voi; și nu deznădăjduiți, căci Dumnezeu este mare și îi iartă pe păcătoși. Când greșiți, pocăiți-vă și siliți-vă să nu mai cădeți iarăși.
Preot Olivian SANDU
