Au trăit la sfârșitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Sfântul Chir era originar din Alexandria, iar Sfântul Ioan din Edesa. Chir îi învăța pe bolnavi să se ferească de păcate, pentru că ele se făceau pricinuitoare bolilor. Din cauza persecuției împotriva creștinilor, declanșată de împăratul Diocleţian (284-305), Chir ajunge în Arabia, unde se va călugări, iar Ioan pleacă la Ierusalim. Chir va lăsa meșteșugul său doctoricesc, pentru că va lua de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, nu cu doctorii, ci cu rugăciuni şi prin cuvânt tămăduia toate bolile.
Auzind de minunile pe care le săvârșea Chir, Ioan merge să-l cunoască. Cei doi vor deveni prieteni şi o vor încuraja pe Atanasia, cu cele trei fiice ale ei: Teoctista, Teodosia şi Eudoxia să nu lepede credința în Hristos. Acesta va fi motivul pentru care în ziua de 31 ianuarie li se vor tăia capetele.
Potrivit Sinaxarului din data de 31 ianuarie, creștinii au luat trupurile lor şi le-au îngropat în biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu. În vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), a dus moaștele Sfinților Mucenici Chir şi Ioan în satul Manutin.
Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Dacă vom fi smeriți, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim și, căzând în slava deșartă, ne golim și ne chinuim și pe noi înșine și pe ceilalți.
Deși e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească și nu-i dă harul câtă vreme n-a învățat smerenia. Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Domnul l-a zidit pe om ca el să trăiască veșnic în El și să fie fericit, ca noi să fim cu El și în El. Domnul vrea să fie El însuși cu noi și în noi. Domnul e bucuria și veselia noastră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înșine chinului: jalea, urâtul și gândurile rele ne sfâșie. Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii. (Sf. Siluan Athonitul)
Izvorul şi fântâna
Unicul izvor de apă era mult în afara unui mic sat egiptean. Femeile petreceau zilnic multe ore pentru a transporta, pe drumurile prăfuite şi pe arșița soarelui, apa în casele lor. Pe drum conversau asupra grijilor, necazurilor şi bucuriilor lor şi cereau sfaturi una de la alta.
Într-o bună zi au primit bani de la o organizație de binefacere. Atunci bărbații au decis să se facă o fântână în sat pentru a le ușura viața femeilor.
Femeile aveau acum foarte mult timp liber. Au început să se certe; la început între ele, apoi în familiile lor. Acest lucru nu le-a plăcut bărbaților. De aceea au mers şi au astupat înapoi fântâna satului.
Preot Olivian SANDU