A fost fiica unui mare proprietar de pământ din Eliopolis, care a trăit pe vremea păgânului împărat Maximian. Tatăl ei, Dioscur, era un mare iubitor și închinător la idoli și această credință păgânească voia el cu tot dinadinsul să o sădească și în sufletul unicei sale fiice, Varvara. Încântat de frumusețea ei cu adevărat răpitoare, gândi el să o crească departe de lume, într-un castel anume zidit pe o stâncă, de pe care se putea avea o minunată priveliște. Şi așa fiind departe de oameni, dar aproape de frumusețile naturii, socotea păgânul părinte că a lui copilă va dobândi o educație naturală de la firea cea necuvântătoare. Într-adevăr, văzând ea măreția naturii și frumusețea ei, ușor îi veni să se înalțe cu gândul la Acel Cineva care e urzitorul a toate.
Şi așa, pe când ea creștea în curățenie de viaţă și bogăție de gânduri înalte, tatăl ei veni să-i vorbească de măritiș, arătându-i multele poftiri a nenumărați tineri. Dar tânăra și înțeleapta Varvara, știind necredința tatălui ei și a celor ce o cereau, iar ea dorind să nu se „întineze în noroiul cel elinesc” al păgânei credințe, răspunse în chip hotărât că nu dorește așa ceva, ea aflându-şi mulțumirea în traiul ei de singurătate.
Chibzuindu-se în sine tatăl ei, că fiica sa a ajuns la aceasta din vina sa de a o fi crescut cu totul izolată de viața lumii, nu mai stărui în acest îndemn de a se mărita, ci se hotărî să schimbe felul ei de viaţă. Şi îndată îi și dădu toată libertatea de a trăi în lume și cu lumea, ca astfel, socotea el, să o facă să poftească cele ale lumii. Şi ceva mai mult, el se hotărî să plece într-o lungă călătorie, iar pe fiica sa să o lase ca stăpână a casei. În lipsa sa, hotărî să se zidească o cameră de baie foarte luxoasă, având după dorința sa și două ferestre spre miazăzi.
Varvara însă a poruncit să se facă trei ferestre în cinstea Sfintei Treimi, lucru care s-a și îndeplinit întocmai, spre supărarea tatălui său care, după multe încercări și chinuri, a realizat că fiica lui dorește să rămână creștină. Pentru aceasta a ucis-o cu sabia lui.
Să ne spovedim cât mai des, ca să fim cât mai apropiați de Dumnezeu
Când ne ducem și ne spunem necazurile părintelui duhovnic care stă în fața icoanei Mântuitorului Hristos, să ne osârduim să n-ascundem nimic, că dacă ascunzi ceva, nici cele pe care le-ai mărturisit nu se iartă. Dar dacă ai spus tot ce ai avut pe sufletul tău, atunci tot ce a înregistrat Satana în catastifurile lui se șterge automat și rămâne sufletul nostru curat. Când ne spovedim, lui Hristos ne mărturisim; părintele duhovnic este ca un martor că „da, într-adevăr, te-ai spovedit”. „Fiți sfinți, că Eu sfânt sunt”, zice Însuși Domnul. Dar cum să fim sfinți dacă suntem în lumea aceasta plină de necazuri și amărăciuni? Totuși, uite cât de mare bunătate are Dumnezeu către noi, oamenii păcătoși – stă mereu cu mâinile întinse și ne așteaptă pe toți.
Noi suntem oameni bântuiți de duhurile răutății, care instalează în sufletele și în cugetele noastre numai cele rele, și suntem neputincioși, și de multe ori cedăm gândurilor rele. Dar cu Dumnezeu înainte! (Starețul Dionisie)
Preot Olivian SANDU
