A trăit în Ahaia, în timpul împăratului Deciu (249-251). O mulțime de păgâni a intrat în biserica în care slujea Sfântul Miron, în ziua prăznuirii Nașterii Domnului, cu scopul de a-i prinde pe creștini și a-i supune la chinuri.
Pentru că a refuzat să aducă jertfă idolilor, Sfântul Miron a fost aruncat în foc și i-a fost luată pielea de pe trup. A fost dus în cetatea Cizicului și acolo i s-a tăiat capul.
Sfântul Gheorghe Pelerinul
S-a născut în anul 1864, în Șugag (astăzi în județul Alba). Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea. La vârsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, având cinci copii.
După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soției sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim.
Acolo a rămas patruzeci de zile. La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.
După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase.
Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele ţării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.
În anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan domnesc, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
Flacăra cea sfântă
Un om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni la drum pentru a aduce acasă aceasta luminiță. Se gândi că cine are acea lumină va trăi fericit.
Acum se afla deja pe drumul retur. Grija lui cea mare era că flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl ruga să-i dea să aprindă focul de la flacăra sa. Inițial nu voia, căci, se gândea el, această flacără sfântă nu se potrivește cu un lucru așa de lumesc. Apoi însă îi dădu. Continuându-şi drumul, deodată se ivi o puternică furtună care, în ciuda opoziției sale, îi stinse flacăra. Atunci își aminti de cel căruia îi dăduse să-şi aprindă focul. Dacă ar fi trebuit să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut, pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări şi munți. Dar până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.
Preot Olivian SANDU
