S-a născut din părinți păgâni, în Antiohia Pisidiei, și a primit învățătura despre Hristos la vârsta de doisprezece ani. După moartea mamei sale, tatăl său nu a mai considerat-o fiica sa și
a început s-o urască pentru credința ei în Hristos. Într-o zi, a plecat cu oile tatălui său la câmp. Aici s-a întâlnit cu eparhul Olimvrie, un mare prigonitor al creștinilor. Acesta, răpit de frumusețea ei, s-a hotărât să o ia de soție. Însă, când a aflat că este creștină a cerut să fie luată și dusă în cetate spre a fi chinuită. A refuzat să aducă jertfă idolilor, motiv pentru care a fost bătută din cap până în picioare și aruncată în temniță.
Aici, sub chipul unui șarpe, diavolul s-a încolăcit în jurul capului ei ca să o omoare. Când Marina s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, șarpele a crăpat, iar ea a fost înconjurată de o lumina cerească. În temniță a văzut o cruce mare strălucind cu lumina negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă ca zăpadă, care grăia: „Bucură-te, Marino, porumbiță cuvântătoare a lui Hristos, fiică a Sionului celui de sus, căci iată ziua bucuriei tale s-a apropiat!” În acel moment Sfânta Marina s-a vindecat de toate rănile ei. În următoare zi a fost aruncată în foc și în apă, dar le-a indurat pe toate că și când ar fi fost în trup străin. După aceste pedepse a fost condamnată la moarte prin decapitare. Sfânta Marina a trecut la cele veșnice la vârsta de 15 ani, în anul 270.
Despre Invidie
Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăsește nici supărarea, nici mâhnirea. Și grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să și-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreț, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e rușine să-și mărturisească tot chinul sufletului și să spună: „Sunt un invidios și un amărât; mă roade fericirea prietenului meu”. Așa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ține boala în adâncul sufletului și boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele și-l topește. Așteaptă o singură ușurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiați. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns
vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe dușman; pe invidios, însă, și pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă și mai mult. Și cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără și se arată mai nemulțumit. Ce vom face deci? Mai întâi, să nu socotim mari și extraordinare cele omenești: nici bogăția, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului căci noi suntem chemați să ne împărtășim de bunurile cele veșnice și adevărate. Un altul se distinge prin deșteptăciunea sa, să nu invidiezi pe un astfel de om pentru că nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-și acoperă ochii la lumină soarelui, nici nu le pizmuiește, ci dorește să se bucure de ele. Cum îți vei dezvinovăți o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre? (Sf. Vasile cel Mare).
Preot Olivian SANDU