A fost episcop al Amasiei, pe vremea împăratului Liciniu. Acesta din urmă, fiind căsătorit cu sora împăratului Constantin cel Mare, Constantina, a îndrăgit una din slujnicele soției sale, pe fecioara Glafira. Aceasta i-a mărturisit totul împărătesei, care a trimis-o pe fecioară departe de curtea imperială de la Nicomidia.
Ajungând Glafira în cetatea Amasia, a fost întâmpinată și primită cu bunătate de Episcopul Vasile, împreună cu alți creștini. Ea a dăruit toți banii pe care îi primise de la împărăteasă, bisericii din Amasia. Aflând Liciniu unde a ajuns slujnica, a poruncit să fie aduși din Amasia atât Sfântul Vasile, cât și fecioara Glafira.
Între timp, Glafira însă a murit, iar soldații l-au adus în faţa lui Liciniu numai pe episcopul Amasiei. După ce a fost supus la numeroase chinuri, Sfântul Vasile a fost omorât prin tăierea capului și aruncat în mare. Trupul sfântului a fost găsit lângă cetatea Sinope și dus în Amasia, unde a fost îngropat cu cinste în biserică.
Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bogățiile pământului și chiar dacă ar împărați peste lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinții lui și șezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „împărate, într-un ceas vei muri”, sufletul lui s-ar tulbura și ar tremura de frică, și și-ar vedea toată neputința sa.
Dar câți săraci sunt a căror bogăție este numai iubirea de Dumnezeu și care, dacă li s-ar spune: „într-un ceas vei muri”, ar răspunde cu pace: „Fie voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că și-a adus aminte de mine și vrea să mă ia acolo unde a intrat cel dintâi tâlharul cel bun”?
Sunt săraci care n-au frică de moarte, ci o întâmpină cu pace, asemenea dreptului Simeon, care a cântat: „Acum slobozește, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace” [Le 2, 29].
Ce pace era în sufletul dreptului Simeon pot înțelege numai cei care poartă în sufletul lor pacea lui Dumnezeu sau au avut într-o oarecare măsură experiența ei. Despre această pace a zis Domnul ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă” [În 14, 27], Cine o are, acela merge în pace spre viața veșnică și spune: „Slavă Ție, Doamne, că vin acum la Tine și voi vedea veșnic fața Ta în pace și iubire. Privirea Ta liniștită și blândă a atras sufletul Meu și el tânjește după Tine”.
Pe fratele trebuie să-l dojenim cu blândețe și cu iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slavă deșartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blândețe și iubire, dacă vei mânca mult sau te vei ruga cu moliciune – pentru toate acestea se pierde pacea.
Dacă ne facem obicei să ne rugăm din toată inima pentru vrăjmași și să-i iubim, pacea va rămâne totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă disprețuim pe fratele nostru sau dacă-1 judecăm, mintea noastră se întunecă și pierdem pacea și îndrăzneala la Dumnezeu.
Preot Olivian SANDU
