S-a născut în temniță, în jurul anului 70, la Efes, deoarece părinții săi fuseseră închiși pentru că nu lepădaseră credința în Hristos. La botez a primit numele Pangratie. Din scrierile Sfântului Irineu aflăm ca Sf. Policarp a fost ucenic al Sfântului Apostol Ioan.
Înainte ca părinții lui să fie martirizați, a fost dat în grija Calistei, o femeie bogată și credincioasă.
Pangratie va da săracilor tot ce va găsi în hambarele acesteia. Ca mama sa adoptivă să nu fie tulburată de milostenia sa, s-a rugat lui Dumnezeu și, în urma rugăciunii, hambarele s-au umplut la loc. Datorită acestei minuni, Calista i-a schimbat numele din Pangratie în Policarp, adică „cel cu multe roade”.
Sfântul Policarp a fost hirotonit diacon și preot de Sfântul Vucol. Episcopii prezenți la înmormântarea Sfântului Vucol, l-au hirotonit episcop.
Sfântul Policarp, înainte de a fi martirizat, a călătorit la Roma cu scopul de a rezolva problema datei pascale. În vremea aceea, existau diferențe legate de sărbătorirea Paștilor: unii serbau Învierea Domnului pe data de 14 Nisan (aprilie), indiferent în ce zi a săptămânii cădea, deci în același timp cu Paştele evreiesc, iar alții în prima duminică, după 14 Nisan. Deși cei doi nu au ajuns la un acord, ei au rămas uniți.
Sfântului i se descoperă modul în care va muri
Cu câteva zile înainte de a fi martirizat, a avut o vedenie: a văzut perna pe care dormea arsă în foc. Așa a înțeles că avea să fie aruncat în foc.
La insistenţa proconsulului Quadrant de a blestema pe Hristos, Policarp i-a răspuns: „De 86 de ani îi slujesc și nu mi-a făcut niciun rău; cum pot eu să blestem pe împăratul meu, pe Acela care m-a mântuit?” Pentru că a refuzat să jertfească zeilor, a primit pedeapsa de a fi aruncat în foc. Pentru că focul nu se atingea de el, a fost străpuns cu sabia, însă atât de mult sânge a curs din el încât a stins focul. La rugămintea evreilor, trupul sau lipsit de viață a fost ars.
Sfintele moaște ale Sfântului Policarp sunt în Franța, pentru că au fost luate de latini în timpul cruciadelor, iar o părticică se păstrează în Mănăstirea Zografu din Muntele Athos.
Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit și l-a întrebat:
– Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniștea ? De ce nu sunt mulțumit de viața mea ?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă și, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în fața omului și l-a întrebat:
– Cum e această sticlă ?
– Este pe jumătate goală!
– Vezi, i-a mai spus călugărul – eu o văd pe jumătate plină.
În viață, trebuie să vezi și partea frumoasă a lucrurilor, să reușești să vezi și ce ai, nu numai ce-ți trebuie.
Preot Olivian SANDU
