Au trăit în vremea împăratului Diocleţian. Anichit, unul din demnitarii cetății Nicomidia, a mărturisit că este creștin în momentul în care s-au declanșat torturile împotriva creștinilor. Deși i s-a tăiat limba, Anichit nu a rămas lipsit de grai, ci a mărturisit în chip minunat către împărat: „O, idolatrule, iată ești acoperit de rușine! Iată, de nimic sunt zeii tăi!”. După rostirea acestor cuvinte, împăratul a poruncit să fie decapitat. Însă călăul, în loc să-l omoare pe Anichit, s-a lovit pe sine fără să vrea și a murit.
După mai multe chinuri, el şi Fotie au fost închiși în temniță timp de trei ani. Au fost aruncați în foc, iar mulți creștini le-au urmat suferința, intrând și ei în foc. Din foc se auzeau până în depărtări cântări de laudă către Dumnezeu. În acel foc s-a făcut trecerea la cele veșnice a Sfântului Anichit, a lui Fotie, nepotul său, și acelor ce i-au urmat.
Rugăciunea pentru alții făcută cu dragoste profundă și dezinteresată are un mare folos duhovnicesc. Îl umple de har pe rugător, dar îl umple de har și pe cel pentru care se roagă, aducându-i harul lui Dumnezeu. Când aveți dragoste puternică și această dragoste vă mișcă la rugăciune, atunci valurile dragostei voastre pornesc și îl influențează pe cel pentru care vă rugați, și îl conduceți spre bine. Văzându-vă strădania, Dumnezeu vă dă și vouă harul Său bogat, și celui pentru care vă rugați.
În rugăciune să cereți doar mântuirea sufletului vostru. Nu a zis Domnul: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă? Hristos poate să ne dea ceea ce dorim. Este suficient să zicem Doamne Iisuse Hristoase, miruiește-mă. Dumnezeu nu are nevoie să fie informat despre diferitele noastre nevoi. El le cunoaște în mod incomparabil mai bine decât noi și ne dă dragostea Sa. Problema este să răspundem noi acestei iubiri prin rugăciune și prin ținerea poruncilor Sale. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu; acest lucru este cel mai convenabil, cel mai sigur pentru noi și pentru cei ce ne rugăm. (Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul)
Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreșit.
Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – și nu mă mir de aceasta. Același bătrân, în copilărie, văzând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care amenința să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină și a început să se roage:
„Doamne, Tu ești bun, Tu ne-ai făcut, ne hrănești și îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ”. Și îndată s-au strâns nori și a căzut ploaie, și pământul s-a umplut de apă.
Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinților, dar acum am cunoscut că Domnul face minuni și pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smerește, fiindcă atunci când omul învață smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.
Preot Olivian SANDU
