S-a născut în Cilicia. În anul 290, prezent în cetatea Ancira din Galatia, a fost arestat de păgâni și dus înaintea dregătorului Sacerdon. Când i s-a spus că va fi supus la chinuri dacă nu va lepăda credința în Hristos, Sfântul Mucenic Calinic a zis: „Mie dorit îmi este a suferi pentru Domnul meu, precum îi este pâinea celui flamand”. I s-au pus în picioare încălțări de fier, ce aveau cuie pe interior, și așa a fost fugărit în cetatea Gangra. Dar sfântul umbla că și cum nu simțea durerea din rânirea picioarelor și cânta psalmul lui David: „Așteptând, am așteptat pe Domnul, și a căutat la mine și a auzit rugăciunea mea. Şi m-a scos din groapa patimilor și din tina noroiului, și a pus pe piatra picioarele mele și a îndreptat pașii mei”. Pe drumul spre execuție i s-a făcut sete. Prin rugăciune, Dumnezeu i-a dăruit apă dintr-o stâncă, iar izvorul acela n-a încetat de atunci a dărui apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.
A fost aruncat în foc, loc în care şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Cei ce l-au persecutat, au găsit trupul Sfântului Mucenic Calinic neatins de flăcări.
Sfânta Muceniță Teodota, împreună cu fiii săi
Această sfântă a fost din cetatea Ciliciei, binecredincioasă, și se nevoia la poruncile lui Dumnezeu, învăţând-şi pruncii spre cunoștința dumnezeiască pe vremea când trăia și Sfânta Muceniță Anastasia. Stăpânitorul Lefcait a obligat-o să o ia de soție, dar ea nu a vrut nicidecum. Pentru aceea a fost trimisă către Nichitie, stăpânitorul Bitiniei, care a poruncit să fie băgată, împreună cu cei trei copiii ai săi, într-un cuptor de foc, unde şi-a luat cununa muceniciei.
Toată strădania protivnicului aceasta este: să desfacă dragostea și cunoștința noastră de Dumnezeu și să le dea, prin patimi, ca obiect de preocupare nimicul și absurdul. De aceea vicleanul nu se dă la o parte de-a reduce la nimic și la absurd chiar și virtuțile. Drept aceea e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtuților, și cu asta a redus la nimicul slavei deșarte și la absurd toată strădania virtuții. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, deșertând virtuțile în sacul spart al patimilor și culegând, în
schimb, vorbe goale de la oameni și rânjetul lui sinistru. Trebuie deci multă și adâncă deosebire a gândurilor.
Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu și face și el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite și el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el. Propovăduiește Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebiri și margini, propovăduiește și el. Cu un cuvânt: contraface tot ce face
Dumnezeu și dă de râpă pe oameni cu mulțimea înșelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât și lumina dumnezeiască o contraface, nu în înțelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum și nu poate sta într-însa, ci nălucește și el o lumină, cu care amăgește pe cine poate și pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeiești, înainte de dobândirea smereniei statornice. Așa se preface în chip mincinos și în înger al luminii. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU
