S-a născut în Trapezunt, din părinți creștini. Rămas orfan la o vârstă fragedă, a fost crescut de un ofițer. Pe când era copil, își conducea prietenii în pădure sau în apropierea unei peșteri și juca rolul de egumen. Acest lucru a fost o proorocie, caci mai târziu avea să ajungă stareț. După ce si-a desăvârșit educația, a intrat în monahism. La rugămintea lui Nichifor Focas (963-969), Sfântul Atanasie va ridica o biserica închina Sfintei Fecioare Maria. Când participa la masa cu frații din mănăstire, își împărțea partea lui în așa fel încât, fără ca cineva să îți dea seama, el nu mânca mai nimic în afara anafurei împărțite după Sfânta Liturghie. Plin de dumnezeiescul har, Athanasie s-a învrednicit de venirea la el a Născătoarei de Dumnezeu într-un moment de mare încercare când mănăstirea a rămas fără alimente toți călugării fiind nevoiți să părăsească mănăstirea. Aceasta a scos în chip minunat apa dintr-o stanca, și i-a făgăduit ca ea va fi întotdeauna Stareța Lavrei și că mănăstirea nu va mai duce lipsă de nimic.
Trecerea sa la cele veșnice i-a fost descoperită de Dumnezeu. Înainte de a inspecta lucrările de extindere a bisericii, Sfântul Atanasie si-a îmbrăcat hainele de sărbătoare în momentul în care urca pe schele, se prăbușește cupola bisericii atât peste Sfântul Atanasie, cât și peste ceilalți frați care lucrau la zidurile bisericii. Deși cupola a căzut peste el, trupul sau a rămas nevătămat, neavând decât o rana la picior. Din aceasta rana a curs atunci sânge, care a fost luat de frați cu graba și cu care s-au făcut multe vindecări. După trecerea sa la cele veșnice, Sfântul Atanasie s-a înfățișat de mai multe ori înaintea fraților lui, uneori ca să-i mângâie și să-i întărească, iar alteori ca sa-i certe.
Ca neamul oamenilor să dăinuiască și peste triajul morții, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale numite instincte, ca de pildă instinctul conservării vieții și instinctul de perpetuare al vieții. Acestea le avem comune cu toată seria viețuitoarelor. Avem și instincte superioare, specific omenești, pe care însă nu le au oamenii toți în egală măsură. La toate celelalte viețuitoare instinctele sunt norme fixe de viață.
Numai omul poate interveni cu voința, cu libertatea și cu funcția conștiinței să modifice natura acestor norme fixe. Această modificare a funcției instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi, și, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoință.
Înzestrarea firii omenești cu darul libertății duce deci fie spre arbitrariul și robia patimilor, fie spre eliberarea, prin nevoință, de tirania lor.
Ca atare, încă de la început, trebuie să precizăm cele două naturi ale firii omenești. Una e natura fizică, biologică a noastră și alta e natura spirituală, care locuiește vremelnic în temnița acestui trup. Trup și suflet formăm totuși o unitate, și, până la urmă, vom reveni la desăvârșita unitate, așa cum am fost gândiți de Dumnezeu la începutul zidirii, dar aceasta la sfârșitul istoriei, la învierea cea de obște. (Pr. Arsenie Boca)
– Preot Olivian SANDU
