În mijlocul Revoluției din 1989, când toată țara tremura de furia oamenilor, în București o dramă personală se desfășura într-un colț tăcut dintr-o garsonieră, sub cerul care începuse să devină roșu din cauza focurilor de armă.
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
Era o noapte de 22 decembrie când Petru Stoiciuc, un bărbat simplu, dar cu o iubire imensă pentru fiul său, a aflat că pierduse totul. Că a pierdut un vis, că a pierdut speranța unui viitor alături de băiatul său. Că viața lui se schimbase pentru totdeauna, într-o noapte când gloanțele au lovit un tânăr soldat, pus să apere ceva ce nu mai putea fi apărat, de un inamic pe care nimeni nu îl vedea.
Un destin pe care nimeni nu-l prevăzuse
Petru Stoiciuc avea 40 de ani în acea perioadă, iar viața sa era una dedicată muncii și familiei. Era dulgher şi a fost detaşat de Partidul Comunist la Casa Poporului, iar fiul său, Marcel, un tânăr și entuziast subofițer, urma să-și construiască o carieră în armată. Se întâlneau destul de des, având locuri de muncă apropiate, iar București le devenise un teren familiar. Petru știa că fiul său, care făcuse școala de subofițeri la Sibiu, fusese detașat la o unitate militară în capitală și își îndeplinea datoria la Garda de Onoare, unitatea destinată cu primira oficialităților.
La sfârșitul lui decembrie 1989, tatăl își aduce aminte, în mod aproape ritualic, de întâlnirile lor de seară, de momentele în care se plimbau prin oraș și își povesteau visurile și speranțele.
„Ne întâlneam destul de des, mai ales că eu aveam închirată o garsonieră în apropiere. Așa că pe 17 decembrie, după ce m-am plimbat cu el prin oraș, am mers la unitatea mea, iar el la a lui. Mi-am spus că ne vom mai întâlni”, își amintea Petru, cu glasul tremurând.
Din 17 decembrie nu s-a mai întâlnit cu fiul său
Acelea au fost ultimele clipe de liniște din viața sa, ultimele clipe în care nu știa că va urma o pierdere de neconceput. Din 17 decembrie nu s-a mai întâlnit cu fiul său. Luni, pe 18 decembrie, deja auzeau zvonuri despre conflictele din București. Petru, fiind concentrat la Casa Poporului, nu înțelegea încă gravitatea situației.
„În unitate se vorbea despre împușcături, despre revoluție, dar noi nu aveam de unde să ne informăm. Am continuat să lucrez acolo, dar în sufletul meu, simțeam că ceva nu e în regulă. Eram îngrijorat, mi-era frică pentru fiul meu”, povestește cu o adâncă durere în glas. Se întreba dacă fiul lui este în siguranță, dacă este la unitate, dacă a reușit să se ascundă sau dacă a fost prins în mijlocul revoltei.
După ce a fost deconcentrat de la Casa Poporului și trimis acasă pe 22 decembrie, Petru a rămas la București, fără ca grijile să-l părăsească vreo clipă.
„Tot mă duceam la ușa lui, nu era venit, nu era venit. Am întrebat de subofițeri mei şi îmi spuneau nea’ Stoiciuc, e alarmă. El e plecat, e alarmă, nu ai cum să te întâlneşti cu el. Şi după aceea, fiind la lucru, acolo, la Casa Poporului, s-a stârnit Revoluţia. M-a prins revoluția acolo şi pe mine. Eu de acuma ce să fac? Ne-a deconcentrat de acolo, ne-au trimis acasă, ne-au dat foi de drum. Ceilalți bucuroși, frumoși, toţi că pleacă acasă de sărbători, că s-a încheiat lucrarea acolo. Eu cum să plec acasă, având băietul în cadrul armatei, că era subofițer, rămân aici, domnule. Am rămas în unitate, acolo, singur, într-un dormitor. Au venit ofițerii de acolo care a răspundeau de acel pavilion şi îmi zic că nu ai voie să rămâi, nu știu ce s-a întâmplat, se trage”, povesteşte bătrânul.
În acea zi, Petru a luat decizia de a căuta garsoniera fiului său. „Mi-am forțat ușa și am intrat acolo să mă adăpostesc, să aștept. Vecinii mă știau, știau că sunt tatăl lui și m-au lăsat în pace”, spune el. A stat acolo până dimineața, neștiind ce să facă, căci în oraș se trăgea și nu avea unde să se adăpostească.
„Vedeam morţi, cum erau căzuţi pe stradă”
Pe 23 decembrie, Petru a ieșit din garsonieră și a pornit din nou pe străzile capitalei. Întreba pe toată lumea de fiul său, dar nimeni nu știa nimic. „Cum am ieşit în oraş, m-am dus pe ici, pe dincolo, mă temeam, că se trăgea. Vedeam morţi, cum erau căzuţi pe stradă. Îmi puneam mâinile la ochi şi tot timpul îmi făceam crce, dacă l-aş găsi pe băiatul meu”, spune nea Petru.
A doua zi a mers la unitatea lui, dar a ajuns seara. Acolo, pentru Petru lumea s-a schimbat complet şi bărbatul și-a pierdut ultimul strop de speranță. „Am mers la unitatea lui, când am ajuns seara, era întuneric, la poartă, un ofiţer de servici? Mă întreabă ce treabă am şi am zis că am venit să îmi caut băiatul. Îmi spune stai aici deoparte într-o cameră de primire și stau și aștept. Şi deodată vine și spune că se duce să-l anunțe. Când se duce să îl anunțe vine un plutonier sau cine era acela şi mă ia de mână, mă scoate afară și îmi spune băiatul matale nu mai este. L-o împuşcat”, îşi amiteşte acesta, înlăcrimat.
Căutându-și copilul la morga spitalului
Între timp, bărbatul îşi sunase şi soţia acasă, la Vlăsineşti, şi i-a zis să vină la Bucureşti. În noaptea respectivă a ajuns şi ea în Gara de Nord, unde se trăgea continuu.
A doua zi, cei doi părinţi au mers la morga unui spital din capitală, încă sperând că nu era adevărat. Din păcate, speranţele le-au fost năruite, iar imaginea una care îl bântuie pe bărbat şi în ziua de azi „Şi ne uităm pe liste, acolo, să vedem dacă e mort sau nu. Mă uit pe o parte pe alta. De acum, băiatul ăsta, nepotul, l-o găsit pe listă că eu nu mai puteam, nici cu soția să văd de durere. L-am găsit acolo, mort într-un spital, ce era ăla. Mi-o dat voie ca să-l vedem, atâta, şi să-l recunoaștem. Şi l-am recunoscut. Era îmbrăcat în haine militare, tot fărmat, tot distrus”, spune bătrânul, la 35 de ani distanţă.
Cei doi părinţi au decis să îşi ia copilul şi l-au înmormântat acasă, în judeţul Botoşani. Ca toți ceilalți, Petru a rămas cu întrebările fără răspuns. Chiar şi după trei decenii jumătate.
„Și am ajuns, iaca sărbătorile acum, pe 25. Ne-au spus că este împuşcat la Comitetul Central. De către cine, nu mai ştim. Au mai fost nişte procese pe la Bucureşti, ne-au mai luat nişte declaraţii şi au trecut anii şi a rămas să se rejudece. Noi, bătrâni, nu ne-am prezentat. Se spune că s-ar fi terminat procesul. Dar cine l-a împuşcat şi cum tot nu se ştie”, spune, obosit, Petru Stoiciuc.
Sărbătoarea celorlalți, un memento al pierderii pentru familia Stoiciuc
În fiecare an, pe 25 decembrie, Petru își amintește cum, în acel an, întreaga țară celebra o libertate plătită cu sângele celor care au murit în stradă, iar pentru el, sărbătoarea s-a transformat într-un memento al pierderii.
35 de ani au trecut, dar pentru Petru Stoiciuc, nici timpul, nici uitarea nu pot vindeca o rană atât de adâncă. Durerea unui părinte care nu știe cine a luat viața fiului său rămâne vie în inima lui. Iar răspunsurile, acelea care l-ar fi ajutat să își adâncească înțelegerea, sunt tot mai departe de el, acoperite de un văl de tăcere pe care nu îl va ridica niciodată.
