„Să fii omenos nu trebuie să cunoşti vreo limbă străină”, este un motto simplu şi aparent banal, dar după care o familie de la graniţa cu Republica Moldova se ghidează pentru a ajuta zeci de refugiaţi ucraineni. Fără a cere ajutor altora, cei doi soţi Stanciu spun că au uşile deschise pentru orice refugiat vine şi are nevoie de ajutor.
Familia Stanciu din satul Tudor Vladimirescu, comuna Albeşti, are 10 copii, cel mai mic în vârstă de doar patru luni, iar cei doi soţi nu au rămas indiferenţi la drama cu care se confruntă ucrainenii nevoiţi să fugă în această perioadă din calea ruşilor care le bombardează ţara, aşa că şi-au pus casa la dispoziţia celor care au nevoie.
„Ne-a impresionat foarte mult situaţia prin care trec ucrainenii. Am avut şi noi probleme, noi avem 20 de ani de căsătorie, dar în toţi aceşti ani, dacă pun cap la cap, nu ştiu dacă am cinci ani staţi acasă. Am fost mult plecat, e dureros, dar Dumnezeu m-a ajutat şi când văd ce se întâmplă nu pot să stau nepăsător”, spune Ionel Stanciu.
Bărbatul spune că a mers în Vama Stânca pentru a încerca să ajute cu ce se poate încă de la venirea primilor refugiaţi. „De când au început să treacă refugiaţii, am avut parcă un îndemn de la Dumnezeu şi ne-am dus acolo. Am lăsat acolo numerele noastre de telefon şi două săptămâni am fost acolo seară de seară. În tot acest timp au trecut multe familii prin casa noastră. Unii au stat o zi şi o noapte, alţii două zile şi o noapte, cât au avut nevoie, iar apoi au plecat mai departe”, povesteşte bărbatul.
Peste 50 de persoane le-au trecut pragul
În cele trei săptămâni de la începutul războiului, pragul casei familiei Stanciu a fost trecut de aproximativ 13 familii de ucraineni, adică în jur de 50 de persoane. Majoritatea erau femei şi copii, însă a găzduit şi şase căţei şi chiar un dihor.
Cei doi spun că la masa lor au loc toţi cei care au nevoie, iar ei îi ajută cu tot ce pot, masă, cazare, haine, şi tot ce mai e nevoie. În bucătăria familie se găteşte acum ca la restaurant. Domnul Ionel frământă pentru 18 pâini şi poale în brâu, în timp ce soţia sa face un ceaun de 30 de litri de ciorbă, suficient cât să asigure hrana pentru o zi. „Nu mă laud, dar sunt şi bucătar. Am făcut armata la bucătărie, iar când m-am eliberat, aveam diplomă de bucătar”, spune zâmbind, bărbatul.
Familie găzduită pe termen lung
În prezent, familia Stanciu găzduieşte două femei, mamă şi fiică, cu un bebeluş de doar două săptămâni. „Miercuri ne-a sunat cineva din Ucraina, care traduce la Stânca, că este o familie cu un copil mic de două săptămâni. Am fost în vamă şi le-am adus la noi”, povesteşte Ionel Stanciu.
Cele două femei alături de bebeluş vin din Nicolaev şi spun că au fost nevoite să plece după ce oraşul lor a început să fie bombardat de armata rusă. Din cauza condiţiilor din ţară, acestea au făcut câteva zile pe drum, şi spun că au plecat efectiv fără o destinaţie, doar pentru a scăpa cu viaţă, lăsându-şi în urmă bărbaţii, care au rămas să lupte. Având în vedere că nu au unde să meargă mai departe, acestea vor rămâne o vreme în casa botoşănenilor.
„Pot să rămână aici şi şase luni, un an, nu este nicio problemă. Noi le oferim tot ce le trebuie”, mai spune bărbatul.
Acesta spune că a primit o lecţie de la cei care i-au trecut pragul şi că păstrează legătura cu toate familiile care au fost în casa lor.
Comunicare grea din cauza barierei lingvistice
Soţii Stanciu au 10 copii ai lor, însă spun că dacă ai bunăvoinţă şi vrei să faci bine, nimic nu este prea greu. Copiii lor au vârste cuprinse între 19 ani şi patru luni, iar cei mari se implică şi ei cum pot pentru a ajuta. „Au fost trei zile în care nu am avut oaspeţi şi copiii spuneau că fac orice e nevoie numai să mai primim oameni”, povestesc cei doi.
Una dintre cele mai grele părţi ale interacţiunii cu refugiaţii o reprezintă limba, însă încearcă să comunice folosind internetul şi uneori un translator. „Nu prea ne înţelegem, noi nu ştim ucraineană, ei nu ştiu româna, dar folosim Google. Noi mai avem o cumnată care e în Belgia şi ca să fie liniştiţi oamenii când îi luăm din vamă o sunăm pe ea. Ea ştie ucraineană, pentru că este din Odessa, şi vorbeşte ea cu ei, iar oamenii se liniştesc mai ales când văd că cineva de-al lor este în familia noastră. După orice au nevoie, comunicăm pe telefon. Aşa ne descurcăm. Dar ca să fii omenos nu trebuie să ştii vreo limbă străină. Omenia este un limbaj universal”, mai spun cei doi.
Botoşănenii spun că atâta timp cât va fi nevoie ei vor continua să ajute şi să-i trateze pe cei aflaţi în nevoie cât de bine pot.
