Moartea cuiva apropiat aduce stări şi sentimente greu de gestionat pentru orice persoană. Aceste momente sunt trăite diferit români, iar cei care sunt puşi în situaţiile cele mai bizare sunt creştin- ortodocşii, care respectă o serie de ritualuri ce transformă înmormântările într-un circ grotesc şi inutil, plin de obiceiuri care nu au legătură cu canoanele bisericeşti.
Liniştea, pacea şi intimitatea rudelor apropiate, ce ar ajuta în astfel de momente, sunt înlocuite cu procesiuni şi obiceiuri foarte bine păzite, cu ore exacte, personaje devenite peste noapte maeştri de ceremonii, bocitoare de meserie, strângere de bani, dat mereu de pomană, mâncare, băutură, pilote, găini, găleţi, prosoape, etc.
Înmormântările, o adevărată industrie
O întreagă industrie a înhumării, amestecată cu rituri al căror sens a fost pierdut în timp face din procesiune o „tortură” pentru apropiaţii celui decedat. Preotul, dascălul, sau femeile de pe lângă biserică explică procedurile pas cu pas, iar la un moment dat intră în scenă şi „specialiştii” de la cimitir.
Mâncarea şi băutura stă la baza ritualurilor
Din motive greu de explicat, toate etapele înmormântării au legătură cu mâncarea. Priveghiul ţine trei zile, iar oamenii care vin aici sunt serviţi cu o gustare şi trebuie să bea un pahar de vin, ţuică sau suc. Coliva şi celelalte produse de patiserie, numite „pom cu daruri” însoţesc îndeaproape sicriul pe traseul spre mormânt, iar după înhumare toată lumea este chemată la masă. Explicaţia ar fi că acestea sunt pentru sufletul mortului, însă acestea nu fac decât să îngreuneze şi mai mult, din punct de vedere financiar, familia.
Un alt obicei este pusul banilor peste icoana mortului şi peste lumânarea din mâinile acestuia. Deşi acest ritual este respins de unii preoţi, oamenii nu renunţă la el. „Nu este un lucru pozitiv, deoarece banii reprezintă viaţa materială şi pot îngreuna sufletul decedatului. Dacă se doreşte a se înmâna bani pentru obiceiurile de îngropăciune, atunci aceştia pot fi înmânaţi direct familiei sau pot fi aşezaţi într-o tăviţă amplasată lângă sicriul celui răposat”, a explicat un preot botoşănean.
Tot uitat, însă nu de tot, este obiceiul bocitoarelor. Femei mai în vârstă, cu un „repertoriu” bogat, jelesc moartea celui din sicriu. Talentul bocitoarelor declanşează valuri de lacrimi care, din punct de vedere psihologic, pot avea un efect terapeutic, însă de cele mai multe ori acestea augmentează chinul sufletesc al celor îndoliaţi. Acest obicei se păstrează încă în mediul rural, însă a dispărut din zonele urbane.
Negocieri purtate cu groparii
Pregătirea locului din cimitir este o corvoadă în oraşele româneşti. Sunt renumite negocierile cu cimitirenii pentru locaţia, adâncimea şi cimentuirea gropii, momente ce nu fac cinste administratorilor acestor locuri publice.
Criza locurilor de veci îi face şi pe botoşăneni să-şi rezerve mormintele din timpul vieţii, mulţi dintre ei asigurându-se că „locuinţele de retragere” vor fi impozante, cu monumente atent lucrate, epitafuri şi fotografii gata pregătite, uneori cu un fast ce nu are nici o legătură cu valorile creştine.
Perne şi plăpumi date peste sicriu
Un alt moment greu pentru cei rămaşi în viaţă şi care trebuie să se ocupe de toate ritualurile aferente înmormântării este slujba din biserică. Aici, atmosfera ar trebui să fie una solemnă, însă lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că rudele trebuie să se preocupe de înmânarea unor lumânări legate din timp de câte o batistă celor prezenţi. La sfârşitul slujbei este momentul de rămas bun, iar îndureraţii nu au prea mult timp la dispoziţie, pentru că trebuie să se pregătească de pomenile ce trebuie date după ieşirea din biserică.
Toate se dau peste sicriu, perne, plăpumi, cămăşi, feţe de masă, prosoape, pachete mai mici sau mai mari se oferă după ce numele destinatarilor sunt strigate de rudele îndoliate.
Ritualul este reluat la cimitir, unde este atins şi apogeul. Aici se dau pomeni groparilor şi altor participanţi, peste groapă, acestea constând în căldări de apă sau chiar găini vii. Dacă nu sunt legate bine, păsările pot evada, moment în care trebuie prinse şi reintroduse în procedura ce oferă un spectacol grotesc participanţilor.
Suflet „salvat” cu pomeni
Slujbele continuă la nouă zile după îngropăciune, la 40 de zile, la trei, şase şi nouă luni de zile, dar şi în fiecare an până la şapte ani de la moartea celui în cauză, toate cu pomeni şi cererea iertării de păcate. Toate se fac „de sufletul” celui plecat, ca şi cum rudele ar „cumpăra” de la Dumnezeu prin intermediul pomenilor salvarea sufletului celui plecat.
Moştenite dinspre generaţiile de creştini săraci, care chiar se bucurau de pomenile primite la înmormântare, amestecate cu obiceiuri mai degrabă păgâne, precum cel al găinilor sacrificate pentru răposat, ceremonialurile creştin-ortodoxe au neavenitul efect de a îndepărta credinciosul de biserică. Frumuseţea credinţei creştin-ortodoxe sunt însă departe de circul înmormântării, oricâte explicaţii simbolistico-tradiţionale ar exista.
