Monitorul de Botosani

MONITORUL de BOTOŞANI MARŢI, 24 DECEMBRIE 2024 5 LOCAL Î n mijlocul Revoluției din 1989, când toată țara era în clocot, în București o dramă perso- nală se desfășura într-un colț tăcut dintr-o garso- nieră, sub cerul care înce- puse să devină roșu din cauza focurilor de armă. Era o noapte de sfârşit de decembrie când Petru Stoiciuc, un bărbat sim- plu, dar cu o iubire imen- să pentru fiul său, a aflat că pierduse totul. Că a pierdut un vis, dar şi spe- ranța unui viitor alături de băiatul său. Că viața lui se schimbase pentru tot- deauna, într-o noapte când gloanțele au lovit un tânăr soldat, pus să apere ceva ce nu mai putea fi apărat, de un inamic pe care nimeni nu îl vedea. Un destin pe care nimeni nu-l prevăzuse Petru Stoiciuc avea 40 de ani în acea perioadă, iar viața sa era una dedi- cată muncii și familiei. Era dulgher şi a fost deta- şat de Partidul Comunist la Casa Poporului, iar fiul său, Marcel, un tânăr și entuziast subofițer, urma să-și construiască o carie- ră în armată. Se întâlneau destul de des, având locuri de muncă apropia- te, iar București le deve- nise un teren familiar. Petru știa că fiul său, care făcuse școala de subo- fițeri la Sibiu, fusese detașat la o unitate milita- ră în capitală și își înde- plinea datoria la Garda de Onoare, unitatea destina- tă cu primirea oficialități- lor. La sfârșitul lui decem- brie 1989, tatăl își aduce aminte, în mod aproape ritualic, de întâlnirile lor de seară, de momentele în care se plimbau prin oraș și își povesteau visurile și speranțele. „Ne întâlneam destul de des, mai ales că eu aveam închiriată o garso- nieră în apropiere. Așa că pe 17 decembrie, după ce m-am plimbat cu el prin oraș, am mers la unitatea mea, iar el la a lui. Mi- am spus că ne vom mai întâlni”, își aminteşte Petru, cu glasul tremu- rând. Din 17 decembrie nu s-a mai întâlnit cu fiul său Acelea au fost ultimele clipe de liniște din viața sa, ultimele clipe în care nu știa că va urma o pier- dere de neconceput. Din 17 decembrie nu s-a mai întâlnit cu fiul său. Luni, pe 18 decembrie, deja se auzeau zvonuri despre revolte. Petru, fiind con- centrat la Casa Poporului, nu înțelegea încă gravita- tea situației. „În unitate se vorbea despre împușcături, des- pre revoluție, dar noi nu aveam de unde să ne informăm. Am continuat să lucrez acolo, dar în sufletul meu simțeam că ceva nu e în regulă. Eram îngrijorat, mi-era frică pentru fiul meu”, poves- tește cu o adâncă durere în glas. Se întreba dacă fiul lui este în siguranță, dacă este la unitate, dacă a reușit să se ascundă sau dacă a fost prins în mijlo- cul revoltei. După ce a fost decon- centrat de la Casa Popo- rului și trimis acasă pe 22 decembrie, Petru a rămas la București, fără ca griji- le să-l părăsească vreo clipă. „Tot mă duceam la ușa lui, nu era venit, nu era venit. Am întrebat de subofițerii mei şi îmi spu- neau «nea’ Stoiciuc, e alarmă. El e plecat, e alarmă, nu ai cum să te întâlneşti cu el». Şi după aceea, fiind la lucru, acolo, la Casa Poporului, s-a stârnit Revoluţia. M-a prins revoluția acolo şi pe mine. Eu de acuma ce să fac? Ne-a deconcen- trat de acolo, ne-au tri- mis acasă, ne-au dat foi de drum. Ceilalți bucu- roși, frumoși, toţi că plea- că acasă de sărbători, că s-a încheiat lucrarea acolo. Eu cum să plec acasă, având băietul în cadrul armatei, că era subofițer, rămân aici, domnule. Am rămas în unitate, acolo, singur, într-un dormitor. Au venit ofițerii de acolo care răs- pundeau de acel pavilion şi îmi zic că nu ai voie să rămâi, nu știu ce s-a întâmplat, se trage ”, povesteşte bătrânul. În acea zi, Petru a luat decizia de a merge la gar- soniera fiului său. „Mi- am forțat ușa și am intrat acolo să mă adăpostesc, să aștept. Vecinii mă știau, știau că sunt tatăl lui și m-au lăsat în pace”, spune el. A stat acolo până dimineața, neștiind ce să facă, căci în oraș se trăgea și nu avea unde să se adăpostească. „Vedeam morţi, cum erau căzuţi pe stradă” Pe 23 decembrie, Petru a ieșit din garsonieră și a pornit din nou pe străzile capitalei. Întreba pe toată lumea de fiul său, dar nimeni nu știa nimic. „Cum am ieşit în oraş, m- am dus pe ici, pe dincolo, mă temeam, că se trăgea. Vedeam morţi, cum erau căzuţi pe stradă. Îmi puneam mâinile la ochi şi tot timpul îmi făceam cruce, dacă l-aş găsi pe băiatul meu” , spune nea Petru. A doua zi a mers la unitatea lui, dar a ajuns seara. Acolo, pentru Petru lumea s-a schimbat com- plet şi bărbatul și-a pier- dut ultimul strop de spe- ranță. „Am mers la unita- tea lui, când am ajuns seara, era întuneric, la poartă, un ofiţer de servi- ciu. Mă întreabă ce trea- bă am şi am zis că am venit să îmi caut băiatul. Îmi spune stai aici deoparte într-o cameră de primire și stau și aștept. Şi deodată vine și spune că se duce să-l anunțe. Când se duce să îl anunțe vine un pluto- nier sau cine era acela şi mă ia de mână, mă scoa- te afară și îmi spune băiatul matale nu mai este. L-o împuşcat” , îşi aminteşte tatăl, înlăcri- mat. Căutându-și copi lul la morga spitalului Între timp, bărbatul îşi sunase şi soţia acasă, la Vlăsineşti, şi i-a zis să vină la Bucureşti. În noaptea respectivă a ajuns şi ea în Gara de Nord, unde se trăgea con- tinuu. A doua zi, cei doi părinţi au mers la morga unui spital din capitală, încă sperând că nu era adevărat. Din păcate, spe- ranţele le-au fost năruite, iar imaginea era una care îl bântuie pe bărbat şi în ziua de azi „Şi ne uităm pe liste, acolo, să vedem dacă e mort sau nu. Mă uit pe o parte pe alta. De acum, băiatul ăsta, nepo- tul, l-o găsit pe listă că eu nu mai puteam, nici cu soția să văd de durere. L- am găsit acolo, mort într- un spital, ce era ăla. Mi-o dat voie ca să-l vedem, atâta, şi să-l recunoa- ștem. Şi l-am recunoscut. Era îmbrăcat în haine militare, tot fărmat, tot distrus” , spune bătrânul, la 35 de ani distanţă. Cei doi părinţi au decis să îşi ia copilul şi l-au înmormântat acasă, în judeţul Botoşani. Ca toți ceilalți, Petru a rămas cu întrebările fără răspuns. Chiar şi după trei decenii jumătate. „Și am ajuns, iaca săr- bătorile, pe 25. Ne-au spus că este împuşcat la Comitetul Central. De către cine, nu mai ştim. Au mai fost nişte procese pe la Bucureşti, ne-au mai luat nişte declaraţii şi au trecut anii şi a rămas să se rejudece. Noi, bătrâni, nu ne-am prezentat. Se spune că s- ar fi terminat procesul. Dar cine l-a împuşcat şi cum, tot nu se ştie”, spune, obosit, Petru Stoi- ciuc. Sărbătoarea celorlalţi, un memento al pierderii pentru familia Stoiciuc În fiecare an, pe 25 decembrie, Petru își amintește cum, în acel an, întreaga țară celebra o libertate plătită cu sânge- le celor care au murit în stradă, iar pentru el, săr- bătoarea s-a transformat într-un memento al pier- derii. 35 de ani au trecut, dar pentru Petru Stoiciuc, nici timpul, nici uitarea nu pot vindeca o rană atât de adâncă. Durerea unui părinte care nu știe cine a luat viața fiului său rămâ- ne vie în inima lui. Iar răspunsurile, acelea care l-ar fi ajutat să își adân- cească înțelegerea, sunt tot mai departe de el, aco- perite de un văl de tăcere pe care nu îl va ridica niciodată. Revoluţia de la 1989 văzută de tatăl unui erou martir Un botoşănean care la Revoluţie era la Bucureşti alături de fiul său militar a trăit cea mai cumplită dramă a unui părinte. -Tudor CHIRAC Petru Stoiciuc este măcinat de gândul că nici după 35 de ani nu ştie exact în ce circumstanţe a fost ucis fiul său