Monitorul de Botosani

„...Și era în mijlocul orașului, o casă mare, cu două caturi și coperișul de tablă roșie, ce se zărea de departe... Răsărea, de printre caselescunde și sărăcăcioase dimprejur, ca un monument, căci pe atunci nu-și urca târgul clădirile în sus, ci se lăbă- rța mai mult în «dughe- ne» întunecoase și cu tavanul jos, într’un labi- rint de străzi înguste și nealiniate. Casa aceea mare (...) domnea în mijlocul orașului, în preajma pieței, având fațada spre două străzi, și o grădină cu fructe, ce se lungea, ca un triunghiu de verdeață, împrejmuită cu un zid înnalt și formând ca o cetățue în cuprinsul căre- ia trecătorii de-afară nu-și puteau duce privirile. Nu se vedea decât o «hulubărie» enormă de- asupra porților mari ce duceau în ogradă, și două balcoane mari de fier, unul spre stradă, celalt cu fața spre grădină. Din balcoanele acelea, ca dintr’un turn de pompieri, cu o singură ochire, prin- deai toată priveliștea orașului, a dealurilor și crângurilor mărginașe, – și era o plăcere să-ți scalzi ochii în luminile varii ale vremei și ano- timpurilor, când sub pro- moroaca și cenușiul zile- lor reci și întunecate, când sub scăpărarea vie a zăpezii, ori sub toropeala caldă sau înfocată a soa- relui” (L. Dauș, „Casele Hajnal”, în: „Adevărul Literar și Artistic, nr. 124, 8 aprilie 1923, p. 5). Era una dintre casele lui EmerichHajnal (Haynal) și aparținuse odată spițe- rului IohanGorgias, care o și construise, casa fiind prima de acest fel, cu etaj, în Botoșani. Prin moște- nire și cumpărări, casa ajunge la ginerele lui IohanGorgias – Iohan Binder, iar de la Iohan Binder – la ginerele aces- tuia – EmerichHajnal. EmerichHajnalîși luase diploma de magistru în farmacie la Pesta, în 1846, și se stabilise în Botoșani după revoluția ungară de la 1848, în care„mama lui, duduca Roza, –(...) relata Ludo- vic Dauș, un frecvent oaspete al casei, – jucase un oarecare rol și făcuse multe lucruri îndrăznețe” (L. Dauș, „Casele Haj- nal”). Roza (Rosa)Hajnal era însă mai curând sora lui EmerichHajnal: pe lângă faptul că „duduca” era o formulă de adresare către fete și femei tinere din înalta societate, la 1854, ea avea 30 de ani, iar EmerichHajnal – 34 (născut fiind în 1820) – deci Emerichși Rosa nu puteau fi decât frați. Numele Rozei Hajnal figurează, într-adevăr în lista „inculpaților” în pro- cesul legat de revoluția ungară: „Rosa Hajnal, născută la M-Osiorheiîn Ardeal, de 30 ani, de reli- giune romano-catolică, necăsătorită, fiia fugitivu- lui Josef Hajnal, care a fost oficialcetățean” era trecută drept agent foarte periculos, fiind condam- nată la 15 ani de închisoa- re, pedeapsa fiind redusă apoi la cinci ani („Gazeta Transilvaniei”, nr. 24, 24 martie 1854). Numele Hajnal – scria Ludovic Dauș – „s’a încrustat pe răbojul a vre- o cinci decenii din viața Botoșanilor întâi cu Eme- richHajnal”, „apoi prin văduva lui, Emelina”, „și mai ales prin doctorul ArpadHajnal o jovială și simpatică figură, jumătate nabab, jumătate boem, nabab prin simțimintele lui alese și boem prin dra- gostea lui de prieteni și poezia sincerei lui afe- cțiuni”. Casa (și farma- cia) va trece, de altfel, în proprietatea acestuia din urmă, funcționând cu denumirea „Farmacia Curții”. Fațada parterului, fiind vopsită în roșu – ca reclamă a farmaciei lui Hajnal –, farmacia era cunoscută și ca „spițeria roșie”. Tot farmacie a fost parterul casei până pe la 1944, purtând numele Farmacia Semaca, cu alți proprietari. În vremea când casa aparținea familieiHajnal, la parter, în stânga „sta deschisă ușa unei odăi mari, plăcut mobilată, unde pe rând se perindau toate figurile Botoșanilor – boieri și refugiați poloni, cultivatori mari și funcționari superiori”. În vremuri diferite, pragul casei l-au trecut doctorul Isak, prefectul Ventura, Cortazzi, Adam Haretu, Șt. Georges, Simaca, doc- torul Ștefanovici, boierii- Ghergheleşti, Ciolă- cheşti, Micleşti, Vaseşti... Ala Sainenco, Memo- rialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” MONITORUL de BOTOŞANI MARŢI, 12 NOIEMBRIE 2024 7 LOCAL Sfântul Atanasie Todoran S-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Salautei, într-o familie de țărani liberi, înrudit cu strămoșii poetului George Coșbuc. Se pare că încă din tinerețe a făcut parte dintr-un regiment care era așezat undeva lângă Viena şi, tot amânând-i- se eliberarea, a dezertat și s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăției, a fost închis câțiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriței. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichi- giu. Neexistând preot ortodox în sat, s- a opus cu îndârjire împărtășirii fiului său cu azimă, precum și spovedirii lui de către un preot unit. Menționăm că şi-a îngropat băiatul în ritul credinței strămoșești. În anii 1761-1762 a tratat cu guver- nul din Viena, alături de alți fruntași, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Salautei și Someșu- lui Mare. El a cerut ca prin înființarea regimentului de graniță, românii să nu fie siliți să-şi lepede credința, căci de decenii ortodocșii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinței unite. Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ținut seama de dorința românilor și a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmă- rea să-i convertească la catolicism. La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfi- nțirea drapelelor de luptă și depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniță nou înfii- nțat. Generalul Bukow, trimis de Cur- tea din Viena să urmărească și să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jură- mântul grănicerilor năsăudeni și să le sfințească steagul. Când militarii erau pregătiți pentru depunerea jurământului, în faţa a ieșit, călare, „moș Tănase Todoran”, în vâr- stă de 104 ani, și le-a rostit grăniceri- lor o cuvântare. Printre altele le spu- nea: „De doi ani noi suntem grăniceri și carte n-am primit de la înalta împă- răteasă că suntem oameni liberi!... și apoi așa nu vom purta armele, că sfân- ta credință să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Soldații care urmau să depună jură- mânt de credință faţă de Viena au tre- cut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest și nesu- punere. La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru că vinovații să fie pedepsiți. La 12 noiembrie 1763, pe același platou din Salva a avut loc execuția celor găsiți vinovați de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i- a fost legat de o roată, „pentru că i-a reținut pe oameni de la unire și de la înrolarea în statutul militar grănice- resc...” - după cum se arată în sentința de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost marti- rizați prin spânzurare, „pentru aceeași vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra și Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulți dintre cei bătuți au murit sub lovituri. Preot Olivian SANDU Sărbătoarea zilei Din patrimoniul Memorialului Ipoteşti „Casele Hajnal” din Botoșani