Zilele de 17 şi 18 decembrie 1989 au îndoliat Timişoara şi au fost marcate de misiunea oribilă de a „evapora” victimele Revoluţiei, dar dictatorul Ceauşescu a avut o atitudine bizară.
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
Primele semne ale revoltelor de la Timişoara au apărut încă de pe 15 decembrie 1989, dar ziua de 16 decembrie a fost considerată începutul Revoluției. Ieșiți în stradă pentru a protesta împotriva deciziei de evacuare a lui Tokes, timișorenii aveau să înfrunte pentru prima dată regimul și tot ce însemna el. Pe 16 decembrie s-a auzit primul „Jos Ceaușescu” şi au fost trimişi pompieri şi militari cu scuturi, care au prins protestatarii din două părţi, ca într-o menghină. Atunci s-au făcut primele arestări.
17 decembrie 1989 avea să fie însă o zi cumplită la Timișoara. Manifestații au cerut socoteală autorităților pentru arestările din ajun. Nu au primit răspuns, așa că au năvălit în sediul PCR din oraș. La București, Nicolae și Elena Ceaușescu au dat ordin să se tragă asupra protestatarilor, iar zeci de oameni au murit.
Pe 18 decembrie 1989, în Timişoara vitrinele magazinelor erau sparte, miliţienii erau peste tot, iar militarii ordonau oamenilor să circule fără oprire, fiind împiedicaţi să stea în grupuri.
După două zile în care armata, miliţia şi securitatea încercaseră să reprime fără succes revolta, demonstranţii au ocupat, pe 19 decembrie 1989, centrul Timişoarei, din zona Piaţa Operei. Cele mai multe întreprinderi din Timişoara şi-au încetat activitatea, s-au organizat mitinguri de protest, s-au formula revendicări.
Secretul oribil
Ceea ce nu se ştia atunci era că un număr de peste 40 de cadavre ale unor victime ale represiunii din Timişoara, neidentificate, au fost transportate, în secret, în noaptea de 18 spre 19 decembrie, de la morga Spitalului Judeţean Timiş în Bucureşti, unde, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, au fost incinerate.
Nicolae Ceauşescu a crezut în primele zile ale revoltei de la Timişoara că va putea ascunde populaţiei României şi opiniei publice internaţionale evenimentele. Întâi de toate, el a considerat că trebuia să scape de cadavrele primilor morţi ai Revoluţiei, aduse la Spitalul Judeţean Timiş.
Din ordinul Elenei Ceauşescu şi al lui Emil Bobu, acestea au fost transportate la Bucureşti, unde au fost incinerate şi făcute dispărute. Investigaţiile ulterioare au dus la concluzia că în 16 decembrie şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie, fuseseră împuşcaţi peste 40 de manifestanţi (după unele surse 66).
Toate acestea se întâmplau însă în timp ce dictatorul Nicolae Ceauşescu plecase din ţară de 18 decembrie, pentru o vizită oficială în Iran, ultima pe care avea să o mai facă vreodată.
Vizita la Rafsanjani
Astfel, în perioada 18-20 decembrie 1989, când la Timişoara se murea pe străzi, Nicolae Ceauşescu a făcut ultima sa vizită în străinătate. În capitala Iranului, la Teheran, la invitaţia preşedintelui iranian Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Având în vedere enigmele evenimentelor în curs, presa atribuie încă acelei vizite cauze şi efecte fantastice. Ce-a fost aşa de extraordinar acolo încât n-a amânat-o Ceauşescu?
Motivele plecării lui Nicolae Ceaușescu în Iran au rămas, pentru mulți, până și în ziua de astăzi, un mister. S-a speculat că acestea erau legate de obținerea unui sprijin din partea statului arab în problema revoltei populare declanșate la Timișoara.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Ca orice vizită oficială a unui președinte de stat, vizita în Iran fusese programată cu câteva luni înainte. Ion Stoian, secretar cu probleme internaționale al Comitetul Central al Partidului Comunist Român, a fost trimis de Ceaușescu, încă din septembrie 1989, la președintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Misiunea lui Ion Stoian era mijlocirea unei înțelegeri între Iran și Afganistan privind repatrierea unor grupări de afgani.
Într-o discuție cu Vaiazi, consilierul cu probleme internaționale a președintelui Iranului, acesta îi propune lui Ion Stoian ca Nicolae Ceaușescu să facă o vizită în Iran. Neputând să-și asume această decizie, Ion Stoian îi trimite o telegramă lui Nicolae Ceaușescu în care îi prezintă propunerea venită din partea Iranului. La întoarcerea acestuia în România, cei doi decid ca vizita diplomatică să aibă loc între 17-20 decembrie 1989.
Asupra acestei plecări, s-a speculat că Nicolae Ceaușescu ascundea intenția de a-și pune averea la adăpost sau de a primi sprijin din partea Iranului în înăbușirea revoltei populare din țară. De fapt, adevăratul motiv a fost unul economic. Cu o săptămână înainte de a avea loc vizita din Iran, comisia româno-iraniană de colaborare economico-științifică s-a întrunit pentru a redacta comunicatul referitor la aspectele care trebuiau soluționate între cele două state. În urma acestor discuții, urma să fie stabilit volumul de țiței și gaze ce urma să fie oferit de Iran. La schimb, România trebuia să aprobe exportul de grâu.
Putea fi amânată vizita?
Întrebarea pusă de mulți a fost „de ce nu a putut amâna Ceaușescu această vizită”? Rațiunea este destul de simplă. Amânarea unei astfel de vizite, dedicate perfectării și semnării unor contracte economice, ar fi afectat defavorabil negocierile. Ceaușescu, aflat într-o criză de imagine pe scena internațională, găsește ca oportunitate reconstruirea rapidă a legăturilor cu statele arabe.
Dar ce se întâmpla cu revolta populară din Timișoara? Înainte de plecarea în Iran din 18 decembrie, ora 08.30, Nicolae Ceaușescu i-a chemat pentru ultima oară la reședința sa din Primăverii pe ministrul Apărării, Vasile Milea, ministrul de interne, Tudor Postelnicu și pe șeful Securității, Iulian Vlad, pentru a discuta despre situația de la Timișoara. Într-o declarație Silviu Curticeanu, șeful Cancelariei prezidențiale, spunea:
„Plecarea în Iran, considerată de toată lumea un act irațional, își are, totuși, o explicație. La teleconferința din seara zilei de 17 decembrie 1989, Ceaușescu a cerut expres celor de la Timișoara ca toate informațiile privind mersul evenimentelor să-i fie furnizate direct. Neinformat sau, cine știe, dezinformat, ori apreciind el greșit lucrurile, Ceaușescu a crezut cu ușurință că la Timișoara a fost un simplu foc de paie, provocat din exterior, care s-a stins la prima adiere de vânt.”
În stradă, revoluţia nu mai putea fi oprită
În timp ce dictatorul se afla în Iran, pe 19 decembrie 1989, întreprinderile de pe platforma industrială din Calea Buziașului din Timișoara fierbeau deja. Se auzeau proteste la întreprinderile locale IOR, IAEM, Electrotimiș, Solventul, Azur, Fabrica de detergenți ș.a.
Ofițeri de la Unitatea Militară 0404 Buzău, aduși la Timișoara pentru acțiuni specifice de informații și diversiune, precum și angajații Securității locale, au fost infiltrați printre muncitori să afle care e situația.
Muncitorii păreau de neoprit, arată rapoartele. Autoritățile comuniste mizau totuși pe ezitarea și frica oamenilor, lucru care nu s-a întâmplat. Ulterior, fluxuri masive de muncitori care aveau pancarte improvizate cu numele întreprinderilor și steaguri decupate porneau spre Piața Operei. Lucrătorii de la IOR, Electrotimiș, IAEM, Detergenți, Banatul, Dermatina, Spumotim, Guban, Ambalajul Metalic, Electrobanat, UMT, ELBA și altele s-au alăturat pe parcurs sau veneau din alte direcții spre centru. Revolta pentru libertate nu mai putea fi oprită.
