Acum exact 30 de ani, pe 16 decembrie 1989, la Timişoara începea revolta anticomunistă, care s-a extins în toată ţara şi a scris cea mai importantă pagină din istoria contemporană a României.
La fel ca în Rusia şi în alte ţări, comunismul a început în România printr-o imensă minciună. Imediat după cel de Al Doilea Război Mondial, comuniştii promiteau egalitate şi o viaţă mai bună pentru muncitori şi ţărani, pe care încercau să-i atragă în tot felul de mici formațiuni politice, care ulterior aveau să sfârșească toate în Partidul Comunist Român (PCR). Condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, desemnat de Stalin pentru că era etnic român, PCR a avut de la început în frunte o serie întreagă de agenţi sovietici, precum Ana Pauker sau Emil Bodnăraş. Organizaţia de tineret era condusă de Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu.
La finalul celui de Al Doilea Război Mondial, comuniștii acţionau disciplinat, se foloseau inteligent de propagandă şi de slăbiciunea partidelor tradiţionale, afectate de dictatura lui Carol al II-lea, de regimul fascist al legionarilor, apoi de autoritarismul generalului Ion Antonescu. Promițând marea cu sarea claselor sărace, muncitori și țărani, ascensiunea comuniștilor nu a fost decât o chestiune de timp, care a fost accelerată prin uriaşa fraudă electorală din 19 noiembrie 1949, când, practic, rezultatul alegerilor pe ţară a fost inversat în favoarea formaţiunilor pro-sovietice, care au obţinut oficial 78% din sufragii.
După instaurarea Republicii Populare, la 11 iunie 1948, comuniştii au trecut în proprietatea statului toate fabricile şi uzinele din metalurgie, energie, construcţii, petrochimie, industria uşoară şi alimentară, reţelele de transport de toate felurile. Zeci de mii de familii au pierdut averi muncite în generaţii. Tergiversarea sau diminuarea naţionalizării erau pedepsite cu zece ani de muncă silnică, amenzi şi confiscarea totală a averii. Transferul de proprietate se făcea în prezenţa activiştilor de partid şi sub stricta supraveghere a Securităţii.
Peste un an, în martie 1949, a fost declanşată colectivizarea. Ţăranilor li se cerea să renunţe la pământul lor şi să se înscrie în CAP-uri altfel erau înfometaţi de impunerea unor cote uriaşe. Nenumăraţi opuneau rezistenţă astfel că în câţiva ani, 80.000 de ţărani se aflau oficial în închisori, pedepsele fiind de regulă de 15 ani de temniţă. Dar sute de oameni au căzut victimele execuţiilor sumare, iar mii erau închişi fără să existe vreun proces.
Ceauşescu, de la plimbarea cu Regina Angliei la vizita la Kim Ir-sen
Venit la putere la sfârşitul anilor ’60, Nicolae Ceauşescu a însemnat un punct de cotitură în istoria comunistă. La început, Ceauşescu s-a bucurat de popularitate, deoarece a adoptat un curs politic independent faţă de Uniunea Sovietică. A pus capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, iar când Cehoslovacia a fost invadată de ruşi a avut o atitudine de condamnare publică activă, reuşind să atragă atât simpatia românilor, dar în special pe cea a liderilor occidentali, precum cea a papei Paul al VI-lea, care l-a primit în audienţă, a preşedintelui american Richard Nixon, care a venit în România, sau a reginei Marii Britanii, Regina Elisabeta a II-a, care l-a plimbat cu caleaşca la Londra.
Vizita pe care a făcut-o în 1971 în Coreea de Nord l-a şocat însă pe Ceauşescu şi, la revenirea în ţară, a schimbat politica şi a introdus măsuri noi, printre care şi manifestările îngrozitoare de pe 23 august. Un amănunt nu trebuie uitat, din delegaţia care a mers la Phenian făcea parte şi un tânăr comunist, şcolit la Moscova, Ion Iliescu. El va juca un rol important în ceea ce este România astăzi.
Inspirat de ideologia lui Kim Ir-sen, Ceauşescu şi-a propus să reducă dependenţa României de organismele internaţionale şi a forţat plata împrumuturilor externe, secătuind de vlagă economia României, care în anii ’80 a încremenit fără a se mai dezvolta, fără a inova şi în special fără a-şi diversifica pieţele cu excepţia celor din vechiul CAER (n.r. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc creat de Moscova în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene ca răspuns la Planul Marshall).
În decembrie 1989, românii nu au mai putut suporta lipsa alimentelor, a medicamentelor, îndobitocirea lor prin programele TV, prin intermediului radioului şi a ziarelor, faptul că iarna nu aveau căldură şi apă caldă, impunerea unui anumit mod de viaţă, în condiţiile în care apropiaţii lui Ceauşescu se lăfăiau în belşug. Revolta a început la Timişoara şi s-a extins apoi în toată ţara.
16 decembrie 1989: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”
„Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” a fost sloganul care a scos în stradă sute de mii de români, sătui de dictatură. Seara de 16 decembrie 1989 a fost seara Revoluţiei de la Timişoara. Mulţimea a reuşit să pună stăpânire pe centrul oraşului. Peste tot se auzeau strigăte şi îndemnuri.
16 decembrie 1989 a fost, pentru timişoreni, un fel de miracol, cel al trecerii de la o măruntă nemulţumire locală, a evacuării unui pastor, la frenezia colectivă a rezolvărilor radicale. Oamenii au început să se strângă în faţa casei pastorului László Tőkés. Ei au cerut primarului Petre Moţ un document scris de anulare a ordinului de evacuare. În loc să rezolve cererea, autorităţile i-au ameninţat că, dacă nu vor elibera Piaţa Mare în două ore, vor fi împrăştiaţi cu tunuri cu apă. Chiar şi László Tőkés i-a sfătuit pe oameni să plece acasă.
Timişorenii au început să scandeze lozinci, un tânăr a oprit un tramvai şi a strigat: „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!”. Circulaţia a fost întreruptă de cele câteva mii de persoane care se strânseseră în centrul oraşului. Se striga: „Libertate, Dreptate”, se cânta: „Deşteaptă-te, române” şi s-a jucat Hora Unirii. Acesta a fost, spun martorii, momentul declanşării Revoluţiei Române.
Coloanele s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean al PCR, bine păzit de trupele Ministerului de Interne. Protestatarii au fost întâmpinaţi cu jeturi de apă, cu gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. S-au făcut primele arestări, iar timişorenii s-au regrupat în faţa Catedralei, unde se simţeau mai protejaţi. Până după miezul nopţii, au avut loc adevărate lupte de stradă. Pastorul László Tőkés a fost arestat şi bătut, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă. Cu promisiunea, însă, că vor continua protestul şi a doua zi, pe 17 decembrie.
17 decembrie 1989: 59 de timişoreni au fost ucişi
17 decembrie a însemnat pentru Timişoara ziua în care primii martiri ai Revoluţiei au căzut seceraţi de gloanţele regimului comunist. Ceauşescu a convocat şedinţa Comitetului Politic Executiv, unde înalţii demnitari au fost cu toţii de acord să tragă în demonstranţii de la Timişoara cu gloanţe adevărate. Pe străzile oraşului circulau numai blindatele Armatei, iar coloane de militari străbăteau oraşul în pas de defilare, pe muzica fanfarei. Pentru a-şi motiva intervenţiile în forţă, miliţia spunea că în oraş acţionau bande de huligani care devastau magazinele. Demonstranţii, decişi să continue protestele, au strâns rândurile şi i-au huiduit pe soldaţi, aruncând în ei cu pietre. Din ce în ce mai mulţi oameni şi-au învins frica şi au ieşit pe străzi. Ei scandau: „Jos Ceauşescu”, „Nu vă fie frică”, „Jos Comunismul”.
Protestatarii au spart geamurile Consiliului Judeţean al PCR, au intrat în clădire şi au aruncat în stradă documentele de partid, operele dictatorului, portretele familiei Ceauşescu, dar şi mâncarea din frigiderele instituţiei. Ministrul Apărării de atunci, generalul Vasile Milea, a anunţat că judeţul Timiş este în stare de necesitate şi a cerut intervenţia în forţă a Armatei.
La Timişoara, au sosit, după-amiază, 11 ofiţeri superiori din conducerea Miliţiei, Securităţii şi Armatei, toţi sub comanda lui Ion Coman, secretarul Comitetului Central al PCR. Printre ofiţeri se aflau generalii Ştefan Guşă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Constantin Nuţă, Mihalea Velicu şi coloneii Filip Teodorescu şi Gabriel Anastasiu. A fost declanşată operaţiunea „Radu cel Frumos”. După ora 20.00, oraşul a devenit un infern. De la Piaţa Libertăţii până la Operă, pe Calea Lipovei şi Calea Girocului s-a tras în plin. 59 de timişoreni au murit atunci, iar câteva sute au fost răniţi.
18 decembrie 1989: S-a instituit Legea marţială
În dimineaţa zilei de 18 decembrie, centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. S-a instituit Legea Marţială, timişorenii nu aveau voie să meargă pe stradă în grupuri mai mari de două persoane. Oamenii nu mai puteau da înapoi şi au continuat protestele, chiar dacă ceva mai reduse ca număr. Un grup de 30 de tineri s-au adunat în faţa Catedralei unde fluturau un steag din care fusese decupată stema comunistă şi au cântat „Deşteaptă-te române!”, după care au început să scandeze: „Jos Ceauşescu” şi „Armata e cu noi!”.
Primarul Timişoarei de atunci, Petre Moţ, a mers la Universitate, de unde a condamnat vandalismul din zilele anterioare. În încercarea de a stăpâni situaţia, muncitorii au fost convocaţi în fabrici la lungi şedinţe. Şefii făceau prezenţe pentru a depista absenţii nemotivat, despre care se credea că ar participa la manifestaţiile anticomuniste. Clădirile importante, întreprinderile, erau păzite de Armată. Persoanele arestate, precum şi cele rănite în urma conflictelor sociale au fost supuse la lungi interogatorii de miliţieni şi securişti. Astfel, Nicolae Ceauşescu a avut senzaţia că a restabilit „ordinea la Timişoara” şi a plecat într-o vizită de două zile în Iran. El a lăsat responsabilitatea situaţiei de la Timişoara pe mâinile Elenei Ceauşescu, a lui Emil Bobu şi a lui Manea Mănescu.
În acea seară, autorităţile comuniste prezente la Timişoara, la ordinul Elenei Ceauşescu, au declanşat „Operaţiunea Trandafirul”. 43 de cadavre ale celor împuşcaţi la demonstraţiile din ultimele zile au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti. Cadavrele au fost incinerate, iar cenuşa a fost aruncată la o gură de canal. Intenţia era să se şteargă urma celor morţi, pentru a putea declara, ulterior, că dispăruţii au trecut fraudulos graniţa.
19 decembrie 1989: „Unde ne sunt morţii?”
De la primele ore ale dimineţii de 19 decembrie 1989, muncitorii de la Elba, Electromotor şi Uzina Mecanică s-au strâns în curţile întreprinderilor şi au început să protesteze. Oamenii se plângeau că n-au apă, căldură, mâncare. Forţele de ordine au blocat porţile, dar n-au rezistat valului de muncitori când aceştia au vrut să iasă în stradă. În câteva ore, în Piaţa Operei s-au strâns peste zece mii de oameni. Au venit şi cei care îşi căutau pe la morgă şi spitale fiii şi părinţii care nu mai apăruseră de două zile. Pentru prima dată s-a îngenuncheat în memoria victimelor. Demonstranţii scandau: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” şi „Unde ne sunt morţii?”. Din balconul Operei, s-au ţinut discursuri. Protestatarii s-au organizat şi au format Frontul Democratic Român, prima structură revoluţionară înainte de căderea lui Ceauşescu. S-a cerut demisia dictatorului, eliberarea arestaţilor şi redarea cadavrelor familiilor.
Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu, prezenţi la Timişoara, s-au întâlnit cu manifestanţii. După ce au aflat revendicările, ei au promis că Ceauşescu va răspunde protestatarilor printr-un discurs televizat şi au fugit spre Bucureşti.
20 decembrie 1989: Timişoara a devenit primul oraş liber
Ziua de 20 decembrie a început, la Timişoara, cu o încercare a autorităţilor de a-i calma şi împrăştia pe manifestanţi. Liderii comunişti au vizitat întreprinderile mari pentru a linişti spiritele, dar reprezentanţii puterii au fost huiduiţi de muncitori. Oamenii au ieşit pe străzi şi au strigat „Armata e cu noi!”. În faţa sediului Comitetului Judeţean de partid s-a scandat: „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!”, „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”.
Ceauşescu se întoarce din Iran şi seara ţine o cuvântare la radio şi televiziune. Condamnă huliganii şi fasciştii de la Timişoara care au distrus magazinele şi oraşul. De asemenea, emite un decret prezidenţial pentru instituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş.
Între timp, oamenii încep să ţină discursuri de la balconul Comitetului Judeţean şi se organizează, convinşi că Timişoara este deja un oraş liber. Unii dintre protestatari se baricadează în clădirea Operei şi elaborează, pe parcursul nopţii, Proclamaţia de la Timişoara. Revoluţia se extinde şi în alte localităţi din Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare şi Deta.
Proclamaţia de la Timişoara cerea:
– demisia lui Ceauşescu
– alegeri libere
– libertatea cuvântului şi a presei
– scoaterea din arest a dizidenţilor politici
– pedepsirea celor care au tras asupra populaţiei
21 decembrie 1989: Flacăra Revoluţiei a cuprins şi Bucureştiul
Pe 21 decembrie 1989, la Timişoara era grevă generală, iar peste o sută de mii de glasuri scandau în Piaţa Operei: „Suntem gata să murim!”. În paralel, începeau proteste populare şi în alte oraşe. În Capitală, Ceauşescu, decide să iasă în faţa adunării naţionale, pentru a calma protestele din vestul ţării. Deşi e sfătuit să n-o facă, dictatorul, convins de puterea sa asupra românilor, cheamă sute de oameni în faţa Comitetului Central. Discursul său, încurajat iniţial de pancarte şi urale pro-comuniste, este întrerupt de murmurul mulţimii. Sperând să salveze situaţia, Ceauşescu anunţă majorarea salariilor, pensiilor şi a ajutorului social cu celebra sumă de „o sută de lei”.
Din mulţime se aud voci strigând „Timişoara, Timişoara”, „Ai omorât copii nevinovaţi!”. Imediat, televiziunea naţională îşi întrerupe programul. O petardă explodează în Piaţa Palatului, iar lumea panicată o ia la fugă. Se regrupează însă şi ocupă zona de la Piaţa Romană până la Unirii şi de la Kogălniceanu la Rosetti. În dreptul restaurantului Dunărea se improvizează o baricadă simbolică. În mulţime îşi fac apariţia şi forţele de represiune.
La ora 18.00, Ceauşescu îi ordonă generalului Milea, ministrul Apărării, să deschidă focul. 39 de manifestanţi de la baricada de la Intercontinental sunt ucişi şi abandonaţi pe trotuar, iar mulţi alţii sunt răniţi. Cei care au rămas în piaţă sunt împrăştiaţi cu jeturi cu apă. Momentul de răzvrătire aduce sute de oameni la Jilava şi în beciurile miliţiei.
Împuşcăturile s-au auzit în centrul Bucureştiului până la 3.00 dimineaţa. În zorii zilei, trotuarele au fost spălate de sânge, iar zona curăţată.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, generalul Vasile Milea şi-a inspectat trupele aflate în dispozitiv la Intercontinental. Generalul Milea i-a dat ordin maiorului Roşca să străpungă baricada, dar să nu tragă şi să nu calce oamenii.
22 decembrie 1989: Fuga dictatorului Ceauşescu
După reprimarea în sânge a manifestaţiei de la Inter, soţii Ceauşescu sunt convinşi că bucureştenii nu vor mai avea curajul să iasă în stradă. Dar, muncitorii de pe platformele industriale ale Capitalei răstoarnă acest calcul. Până la ora 09.30, Piaţa Universităţii este reocupată, iar în faţa Comitetului Central se adună peste 100.000 de manifestanţi care huiduie.
În acele momente, Nicolae Ceauşescu a ieşit din nou la balcon, într-o încercare de calmare a manifestanţilor. Iniţiativa dictatorului pune paie pe foc: este huiduit de zeci de mii de oameni şi se retrage în sediu. În clipele următoare, în Bucureşti a fost instituită starea de necesitate. Ceauşescu cere din nou conducătorilor să deschidă focul asupra manifestanţilor, moment în care ministrul Apărării, Vasile Milea, refuză să execute ordinul şi se sinucide. În locul său este numit generalul Victor Stănculescu. Din acest moment, evenimentele s-au succedat cu repeziciune şi mai sunt şi acum învăluite în mister. Demonstraţii sunt conduşi de Dan Iosif, Dumitru Dincă, Ion Caramitru, Mircea Dinescu sau Sergiu Nicolăescu.
Soţii Ceauşescu sunt convinşi că situaţia a scăpat de sub control şi fug de pe acoperişul Comitetului Central cu un elicopter.
Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt reţinuţi de Armată după câteva ore, la un filtru de lângă Târgovişte. Vor fi duşi sub escortă la o cazarmă din apropiere. În acest timp, Armata primeşte ordin de la vârf să se retragă în cazărmi, consfinţind victoria Revoluţiei. Televiziunea Română este ocupată de manifestanţi şi devine tribună publică pentru lideri de ocazie.
Zvonurile legate de terorişti se amplifică, iar populaţia este chemată să apere, alături de Armată, televiziunea şi radioul public. În debandada creată sunt împuşcaţi, laolaltă, paraşutişti pe post de terorişti, revoluţionari, dar niciun aşa-numit „terorist” nu este reţinut pentru a fi adus în faţa justiţiei.
Între multele centre de putere din televiziune prinde contur cel condus de Ion Iliescu, nimeni altul decât cel care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în vizita de la Phenian, sprijinit de Silviu Brucan. El a anunţat crearea Frontului Salvării Naţionale, ca nou organism al puterii în România.
23 decembrie 1989: Masacrul de la Otopeni
În seara de 22 decembrie, generalul Iosif Rus, comandantul de atunci al Aviaţiei Militare, a aflat că Aeroportul Otopeni urma să fie atacat de terorişti. În jurul orei 22.00 el a luat legătura, pe telefonul guvernamental, cu generalul Grigorie Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate. Împreună cu acesta s-a decis ca în sprijinul dispozitivului de apărare a aeroportului să fie trimise două companii de la şcoala de subofiţeri de la Câmpina.
Sosite în apropierea Aeroportului Otopeni, cele trei camioane cu militari de la Câmpina au fost întâmpinate de căpitanul Constantin Ionescu, ofiţerul desemnat să fie călăuza care urma să-i integreze pe nou-veniţi în dispozitivul de pază. Din păcate, această operaţiune de rutină a degenerat într-un haos generalizat. Din motive încă neclare, nimeni nu a comunicat celor amplasaţi în dispozitivul de apărare că militarii nu sunt terorişti şi au venit să-i ajute.
Când camioanele au oprit în apropierea dispozitivului de pază existent, era încă întuneric. La un moment dat, căpitanul Ionel Zorilă a tras în aer o rafală de avertisment. O rafală care a dat startul unor minute de groază, în care 50 de soldaţi au fost ucişi, iar alţi 13 au fost răniţi. În ploaia de foc a mai nimerit şi un autobuz în care se aflau mai mulţi angajaţi civili ai aeroportului.
24 decembrie 1989: Înfiinţarea Tribunalului Militar Excepţional
Pe 24 decembrie 1989, Bucureştiul arăta ca un oraş în stare de război. Obiectivele strategice erau apărate cu tancuri şi TAB-uri, iar militarii erau întâlniţi la tot pasul. În Piaţa Universităţii, la Gara de Nord, în Piaţa Palatului, dar şi la Televiziune, Radiodifuziune şi în Drumul Taberei se auzeau împuşcături. Pe holurile Televiziunii se circula numai cu parolă. În starea de haos general, Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) propune câteva soluţii pentru restaurarea ordinii în ţară. În comunicatul pe care-l transmite la televiziune, CFSN cere încetarea completă a focului, pe tot teritoriul României şi solicită să fie oprită vărsarea de sânge, iar armele să fie deţinute numai de Armată. Pentru stoparea măcelului şi a actelor de vandalism, civilii sunt somaţi să predea de urgenţă armele şi muniţia.
Revoluţia şi FSN sunt binecuvântate de biserică. Membrii Sfântului Sinod anunţă că sprijină libertatea şi democraţia promovate de CFSN. În seara de ajun, pentru prima oară după mai bine de patru decenii, la radio şi televiziune se transmit colinde.
Ziua a fost marcată de decretul semnat de Ion Iliescu pentru înfiinţarea Tribunalului Militar Excepţional, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Prin aceasta se recunoştea practic faptul că cei doi fuseseră prinşi şi se aflau la dispoziţia noilor autorităţi.
25 decembrie 1989: Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt executaţi
Prima oară când la televiziune se rosteşte cuvântul Crăciun: Crăciun însângerat.
Încă se mai murea pe străzi, deşi se anunţase oficial că Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră arestaţi şi urmau să fie judecaţi de un tribunal militar extraordinar la Târgovişte. După un proces sumar, care a durat trei ore, soţii Ceauşescu au fost găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat şi subminarea economiei naţionale. În timpul dezbaterilor, Nicolae Ceauşescu, care părea că nu înţelege prea bine ce se întâmplă cu el, nu a reuşit să răspundă coerent la nici o întrebare adresată de instanţa improvizată. Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare. Sentinţa este executată în aceeaşi zi în jurul orei 15.00.
Moartea celor doi continuă să rămână învăluită în mister. Unii dintre martorii procesului s-au sinucis sau au dispărut în mod ciudat, fiind victimele unor accidente inexplicabile. Legitimitatea Tribunalului militar extraordinar constituit la Târgovişte a fost contestată în dese rânduri. Pe de altă parte, copiii dictatorului au luptat ani de zile în instanţă pentru deshumarea părinţilor.
25 decembrie 1989 a fost ultima zi în care au mai murit oameni pe străzile Capitalei.
26 Decembrie 1989: S-a cerut anularea constituţiei comuniste
În a doua zi de Crăciun are loc o primă manifestare populară în Piaţa Palatului, cu o puternică participare studenţească. Se cere recunoaşterea Constituţiei din 1923 şi anularea constituţiilor comuniste.
Prin intermediul TVR, conducerea FSN cheamă populaţia Capitalei să riposteze împotriva demonstranţilor, acuzaţi că ar fi terorişti. Se constituie primul guvern post-decembrist. Primul premier democrat a fost desemnat Petre Roman. Acesta conducea un cabinet format din patru vicepremieri şi 28 de miniştri. Printre aceştia se regăseau figuri precum Gelu Voican Voiculescu (vicepremier), Mihai Chiţac (ministru de Interne), Nicolae Militaru (ministrul Apărării), Sergiu Celac (ministru de Externe), Victor Atanasie Stănculescu (ministrul Economiei), Mihai Lupoi (ministrul Turismului), Andrei Pleşu (ministrul Culturii) sau Mircea Angelescu (ministrul Sportului).
