În „Instantanee. Scipinone I. Bădescu”, probabil Ștefan Antim, semnând cu pseudonimul Hyperion, de o manieră ironică, dacă nu chiar sarcastică, îi făcea portretul lui Scipione Bădescu:
„Bine făcut, presintabil. Cunoaşte pe toţi, şi’l cunosc mai toţi. Vechiu gazetar. A început’o mai acum 25 de ani, la Federaţiunea şi Familia din Pesta; a trecut apoi pe la Curierul lui Balasan din Iaşi, pe la Telegraful, Trompeta, Presa şi Timpul din Bucureşti, şi astă-zi s’a înfundat în ţara de sus, pe care o luminează de vre-o 10 ani, ca proprietar, director, prim-redactor, colaborator, editor, gerante – responsabil şi corector al unicului ziar liberal, social, comercial, economic, agricol şi literar, Curierul Român din Botoşani” („Adevěrul”, 27 septembrie1892, nr. 1306, p. 2).
În „Familia”, debutase în același an cu Eminescu: revista de la Pesta îi publică în numărul 13 din 5 mai 1866 poezia – trimisă de „Societatea de leptură a junimii române din Oradea-Mare” – „Adio către Ardeal” (p. 153-154). În numărul 17 din 15 iunie îi apare poezia „Sigiliul negru”, în numărul 22 din 24 iunie – „Imn”. Colaborarea continuă și în 1867, publicându-i-se poeziile: „Amalia” – în nr. 6 (5 februarie), „Trei buchete (Amicului meu, Simeone Piso)” – în nr. 22 (28 mai), „Un suspin în zori” – nr. 27 (2 iulie). În același an, „Familia” îi înregistrează debutul în proză cu „Ileana. Nuvelă originală”, publicată în numerele 41-47 (din 19 octombrie și până pe 6 decembrie), continuând cu nr. 49 (din 22 decembrie). În ultimul număr (50) din anul 1867 (30 decembrie), Iosif Vulcan îi publică un alt text în proză: „Pe patul morții (Ultimele mominte din viața unui poet.) Noveleta”. Îi găsim textele în aceeași revistă – deși cu o frecvență mult mai mică – și în 1868: eseu – „Conversație cu cititoarele”, în nr. 1 (7 ianuarie) și 18 (22 mai) – și poeze: „La ea” – nr. 2 (15 ianuarie) și „Din depărtare” – nr. 17 (14 mai). Începând cu 1869, colaborarea la „Familia” devine sporadică. Motivul îl constituia, probabil, situația descrisă chiar în nr. 45 din 9 noiembrie al revistei:
„Junele poet I. Bădescu, trimis de societatea literară «Orientul» pentru a culege poezii poporale în România de dincoace de Carpați, fu prins în 3 nov. în satul Barbesci în Marmația, suspicinându-l că e agent al României; de acolo fu transportat la Sighet, și închis în cazarma haiducilor. Mai târziu în arestul său îl cercetară pana la piele, de n’are proclamațiuni la sine, dar n’aflara la ele nimica. Apoi peste câteva zile îl duseră la Satu-Mare pentru a fi înrolat în armat” (p. 538-539).
„Familia” îi va urmări în continuare activitatea, dând diverse note sau știri, preluate din alte ziare sau trimise de Bădescu însuși. Va mai publică în paginile revistei poeziile: „Odă Măriei Sale Carol I. Domnitorul României” (nr. 32 din 7 august 1877) și „Alteței sale regale Elisabeta, Regina României” (nr. 98 din 31 decembrie 1878).
Ca gazetar însă îl găsim, în 1871, la „Curierul de Iassi” (la care figurează, din decembrie, și ca redactor câteva luni), fiind apreciat de confrații din București, fapt care îl deranjează – se pare – pe proprietarul ziarului, care dă o notă cu titlul „De unde până unde? ” în numărul 113 din 13 octombrie 1871:
„«Informațiunile Bucurescene» de la 7 Octomv. scriu: «Între representanții din nou sosiți la Congresul Presei, este între alții D. Scipione Bădescu, june scriitor, care are meritul de a fi introdus la <Curierul de Iassi> (pre care’l represintă) – ideile românești prin o rubrică în sensul românismului.» – Mulțămim «Informațiunilor» pentru onoarea colaboratorului nostru, dar respingem cu indignațiune acuzarea, ce lasă a se presupune, că adecă această foae ar fi fostu vre o dată inferioară «Informațiunilor» în ceie ce privește sentimentele românești; cine are urechi, s’audă”.
Din partea acestui ziar participă, în același an, la Congresul Presei. Întrucât însă congresul ia o turnură eminamente politică, unii ziariști, printre care și Scipione Bădescu părăsesc adunarea („Curierul de Iassi” – nr. 118 din 29 octombrie 1871). Explicația Scipione Bădescu o va oferi în nr. 119 din 31 octombrie 1871 al „Curierului”.
În 1872 nu-l mai găsim la „Curierul de Iassi”. Mai multe ziare („Telegrafulu Romanu” – nr. 103 din 30 decembrie 1871; „Federațiunea” – nr. 129 din 23 decembrie 1871; „Familia” – nr. 1 din 2 ianuarie 1872) – probabil, tot prin străduința lui Scipione Bădescu – anunțau apariția, începând cu 1 ianuarie 1872 a unui „nou ziar român” – „Noul curier român”, „sub redacțiunea lui Ioan Scipione Bădescu”, preluând din programul anunțat:
„Țara este zdruncinată și amețită de loviturile trecutului. Ea are nevoie de un viitor bazat pe ordine, pace și îmbunătățiri generale. Ea voiește libertate fără licență, muncă și recompensă; voiește drumuri bune și institute de crez; voiește morală și educație în școale; organizație bună în miliție; voiește justiție și administrație onestă”.
Activitatea la „Noul curier român” însă îi va prilejui și neplăceri. Astfel, după ce în una din rubrici susținuse că tutunul din Iași, provenit de la negustorul Inge Robert este de proastă calitate, se trezește cu o reclamație în „Curierul de Iassi”, pe care tocmai îl părăsise:
„Domnule Redactor! în Noul Curier Român, No. 98, am văzut inserat, sub rubrica: Cronica locală a zilei o infamă relatare, prin care se susține că tutunul în Iași este de o proastă calitate și că aceasta provine de acolo că negustorul Inge Robert, fabricând în Galați pachetele, ar fi pus în ele tutunul său mucegăit. Indignat de acest impertinent neadevăr, mă simt dator, în interesul echității a face următoarele desmințiri”. Iar după dezmințiri, urmează – ceea ce am numi – atacul la persoana (nevinovată oare?) a lui Scipione Bădescu:
„Numai un individ, refugit din toată lumea, prebegit în țara noastră și în neconștiința complectă de oameni, ar fi putut, cu atâta obrăznicie să arunce insultele cele mai vile în făța unor persoane onorabile, pe care nici odată nu le-au cunoscut!
Mai la vale, Noul Curier, în de derisiune, tratează de Arman pe Inge Robert! Ei! este bine când cineva are o religiune, dar este rău, este deplorabil când cineva n’are nici atâta lucru pe pământ! Dar am întreba, la rândul nostru, pe d-nul Scipione, redactorele Noului Curier, să ne spue ce religiune are el? N’are nici una! De profesiune, vagabond, de religiune, fără Dumnezeu, această lepădătură ungurească, acest individ un adevăr mucegăit, nu face alta decât a batjocori lumea, prin mârșavul său organ, care degradează întreaga presă română! Inge Robert, înainte de a fi arman, este cetățan român, și dnul Scipione Bădescu, pentru onoarea țerei, nu are această calitate! Prin urmare, să tacă acest miserabil vagabond și dacă vroește să bârfească, treacă înapoi granița și acolo apucă-se de bârfit până ce urechile lui vor întrece cu mult actuala lor lungime extraordinară. Dicran Rober” („Curierul de Iassi”, nr. 93 din 23 august 1872).
Ca redactor al acestui ziar, va fi și arestat: „Tribunalul de Iași a condamnat la 15 zile arest pe D. Scipione Bădescu, fostul redactore al „Noului Curier Roman“, însă nu se poate afla în țară”, scria „Curierul de Iassi” pe 19 septembrie 1873.
Mai devreme decât s-a întâmplat în realitate, pe 4 februarie 1872, „Curierul de Iassi” anunța deja încheierea activității „Noului Curier Român”:
„Ziarul redactat de D-l I. Scipione Bădescu sub titlu de Noul Curier Romăn a încetat”.
În 1879, Scipione Bădescu era la „Pressa” din București. Venirea sa la Iași ca ziarist al acestei publicații era consemnată în „Curierul Foaea Intereselor Generale” (nr. 43 din 15 aprilie 1879, nr. 43, p. 3):
„Pe lângă capii diferitelor partide din țară, apoi și ziariști bucureșteni au început să viziteze orașul nostru, carele în acest moment a devenit punctul central către care sunt îndreptate privirile țării întregi. Astfel d. Ioan Scipione Bădescu, ziarist la „Pressa” din București, și bine cunoscutul bard român, se află aice de câteva zile. Aducem această plăcută știre cetitorilor noștri, cari cunosc frumoasa pană atât jurnalistică cât și poetică a d-lui Ioan Scipione Bădescu, cărui îi adresăm o frățească salutare”.
De acolo, trece la „Timpul”, perioadă evocată de I.L.Caragiale într-o scrisoare către Scipione Bădescu:
„București, 13/25 februarie 1899
Iubite Bădescule,
(…) Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac, prin reconstituirea acelor scumpe timpuri trecute de la «Timpul», – când strălucea pe scena tineretului bucureștean, celebrul trio Eminescu – Bădescu – Caragiale, – când gândeam, speram, împreună, așa de mult!…” (I.L. Caragiale, Opere. VII. Corespondența, București, Editura Regală pentru Literatură și Artă, 1942, p. 304)
În 1886, înființează la Botoșani „Curierul român. Organ Politic, Comercial, Agricol și Literar”, al cărui redactor și proprietar va fi până la moarte.
Apreciat în țară („valorosul ziar din localitate” – „Evenimentul”, nr. 1732 din 29 ianuarie 1899), acest ziar – local! – este interzis în Ungaria. „Tribuna” din 12 septembrie 1899 (nr. 201) scria:
„Patria e salvată. Ministrul maghiar de comunicație a atras atenţiunea organelor sale subalterne asupra unui periculos făcător de rele, care se furişează mereu în ţeară, venind din România, cu folosirea de diverse nume false, numindu-se când Triumful Român, când Cronica Română, altădată iarăşi Ziarul Român sau Alegerea Română, ori apoi Dreptatea Română, în realitate însă nu e decât vestitul „Curier Român”, organ român de publicitate, ce apare în Botoşani, sub direcţia dlui Scipione I. Badescu, dar a căruia pentru conduita sa antimaghiară, intrarea în Ungaria îi este oprită. Ministrul provoacă pe toţi cei în drept, să pună mâna pe îndrăzneţul voiajor şi să-l trimită bine împachetat şi legat cu aţă la Budapesta.Şi iată aşa patria e de nou salvată!”
Scipione Bădescu va căuta, în mod repetat, „să pătrundă sub alte titluri”, oprite și acestea de autoritățile maghiare:
- în 1894 – „Alegătorul Român” și „Informatorul Român”,
- în 1895 – „Buciumul”, „Călătorul Român”, „Călăuza Română”, „Curentul Român”, „Dorul Român”, „Economul Român”, „Farul Român”, „Jurnalul Român”, „Progresul Român”, „Rolul Român”, «Școala Română”, „Vorba Românului”,
- în 1896 – „Patriotul Român”, „Rostul Român”, „Situația Română”,
- în 1897 – „Anul Nou Român”, „Caritatea Română”, „Comerciul Român”, „Pactul român”, „Presentul Român”,
- în 1898 – „Mișcarea Română” (N. Hodoș, Al. Sadi Ionescu, Publicațiile periodice românești (ziare, gazete, reviste). Tom I. Catalog alfabetic 1820-1906, București – Leipzig – Viena, 1913, p. 173).
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”