În toamna anului 1846, baronul Enache Musteață, vornicul Alecu Miclescu și aga
Dimitrie Ralet, după ce vizitaseră șantierul în construcție a noului spital din Botoșani (fondat la 1838 de comisul Ioan Mavromati), „s-au îndemnat de plăcere – scria „Foaia sătească a Principatului Moldovii” (1846, An. 8, nr. 46) – a hărăzi acestei zidiri cu făgăduință” cel dintâi 200 de galbeni, cel de-al doilea 2000 și cel de-al treilea 50 de galbeni și 20.000 de cărămizi (p. 339).
Cu referire la cel de-al treilea – Dimitrie Ralet – își încheia C. Sion articolul din
„Arhondologia Moldovei” (Iași, Tipografia Buciunului Român, 1892), exclamând: „Răbdare.”
Explicația supărării lui C. Sion e în același articol: „…pe la 1819, au venit și un Alecu Ralet, frate cu vornicul Dumitrachi, cu ficiori și fete din Țarigrad, s&39;au așazat la Botoșani, Ioan Vodă, l-au făcut spătariu ; iar Miihai Vodă fără să fie măcar căpitan de poștă l-au făcut vornic, și pe ficiorul său Dumitrachi prezident la Botosani, și agă. La 1849 domnul Ghica pe Dumitrachi acesta l-au rânduit director departamentului dreptăței, pentru că din toți moldovenii nu s'au găsit vrednic de aceasta îndatorire, de care numai grecii, au
și activitate și credință în timpurile de acum. – Răbdare” (p. 296).
În realitate – scrie Florin Faifer – Dimitrie Ralet „a fost un studios, care nu și-a irosit
timpul petrecut prin străinătăți. În jurul anului 1840 el și-ar fi încheiat, pe cât se pare, studiile la universitățile din Germania și Franța” (Dicționarul literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Academiei, 1979, p. 721). Revenit în țară, la Botoșani – unde, de altfel, se și născuse (dacă nu cumva la Sadagura) în familia lui Alexandru de Ralet și al Mariei Mustață –, este „rânduit prezident la Tribunalul din Botoșani în locul postelnicului Petre Asachi”, prezentându-și demisia în 1844, după M. Anghelescu (M. Anghelescu, Prefață, în: Dimitrie Ralet, „Scrieri alese”, Chișinău, Știința, 1991, p. 8). Totuși îl regăsim prezident și în 1847 și 1848 (A. Gorovei, Monografia orașului Botoșani, Editura Primăriei de Botoșani, 1926, p. 386).
În Botoșani avea case și vii. Pentru una dintre case, în 1856, în bugetul Eforiei Botoșani
era trecută suma de 14800 lei – „prețul pe jumătate pentru cumpărarea de veci a caselor din oraș, proprietate a Vornicului Dimitrie Ralet, pentru școala publică” (A. Gorovei, p. 368). Probabil, în aceleași case, cândva proprietate a tatălui său, spătarului Ralet, era primit, în 1835, domnitorul Mihail Sturza, „unde era cvartiră gătită pentru Înălțimea Sa, și unde nu s-au lăsat de a să face iarăși toată încuviințata primire fiind pusă și santineluri de slugitori pe la locuri unde au cerut trebuința” (A. Gorovei, p. 400).
În 1849 – consemnează Dim. R. Rosetti în „Dicționarul Contimpuranilor (București,
Editura Tipografiei „Populara”, 1897, p. 158) –, D. Ralet era director al Ministerului Justiției din Moldova, apoi Ministru al Cultelor din Moldova. În 1854 semna alături de alți botoșăneni, o adresă de mulțumire și bucurie către Grigore Ghica Vodă (A. Gorovei, p. 406). În alegerile din august 1857, este ales, din partea marilor proprietari din județului Botoșani, în Divanul ad-hoc împreună cu Neculai Canano, obținând cel mai mare număr de voturi: 37 din 40 (A. Gorovei, p. 40). Fiind și secretar al divanului, Dimitrie Ralet „se va remarca prin numeroase acțiuni în favoarea cauzei unioniste și în general a măsurilor democratice” (M. Anghelescu, p. 12). De altfel, imaginea cunoscută a lui Dimitrie Ralet este chiar cea din „Portretul Comitetului Unionist din Iaşi, din anul 1856”, în care figurează alături de Constantin Negri, Anastasie Panu, Mihail Kogălniceanu, Arhimandritul Neofit Scriban, Manolachi Costache-Iepureanu, Dimitrie Kracti, Petru Mavrojeni, Dimitrie Cozadini, Constantin Hurmuzachi, Dimitrie A. Sturza.
Bolnav, în mai 1858, Dimitrie Ralet pleacă la Paris, revenind în țară după o scurtă
călătorie prin Italia. Abia ajuns la Botoșani, moare pe 25 octombrie 1858, fiind îngropat la
Biserica Uspenia.
Numele său, odată cu ființa, aproape că dispare: „el rămâne dincolo într-un trecut care se
îndepărtează surprinzător de repede (…) pentru multă vreme nimeni nu-și va aminti de acel a cărui viață rămăsese îngropată simbolic în documentele Unirii” (M. Anghelescu, p. 13).
„Dosarul existenței sale” a fost redeschis abia în anii 80-90 ai secolului trecut prin istoricii
literari, căci Dimitrie Ralet – semnând D. Ralet, D. Raleti, D. Raleo, Raleto, Demetre Ralleto – „a scris mult și variat, colaborând și la unele din publicațiile vremii” (F. Faifer, p. 721).
În 1991, Editura „Știința ” din Chișinău i-a repus, în seria „Moștenire”, opera de
maturitate (însemnări de călătorie, proză scurtă, fiziologii, o selecție de versuri, teatru și
publicistică), într-un volum – „Scrieri alese” –, îngrijit și prefațat de Mircea Anghelescu.
– Ala Sainenco
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
