„Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini” (Mihai Eminescu)
Descălecatul
„În timpul lui Ludovic (Ludovic I cel Mare, rege al Ungariei între 1342-1382, n. ns.), Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, adunând pe românii acelui district, a trecut în taină în țara Moldovei, care era supusă coroanei ungurești, dar și din cauza vecinătății tătarilor, de mult timp părăsită de locuitori. Și deși el a fost combătut de multe ori de armata regelui, totuși crescând numărul românilor locuitori în acea țară, ea s-a întins și s-a constituit ca stat”. Când anume a avut loc „descălecatul” lui Bogdan și al românilor maramureșeni la răsărit de Carpați a fost una dintre controversele istoriografiei românești. Multă vreme, în lucrările științifice, dar și în manualele școlare, anul 1359 a fost cel creditat cu petrecerea acestui eveniment. Reluând și analizând critic interpretări mai vechi, apelând la informațiile oferite de o multitudine de izvoare istorice, autohtone sau străine, coroborând aceste informații și prin apelul la logica istorică, eruditul cercetător și profesor universitar Ștefan S. Gorovei, a cărui cronologie pentru primii principi ai Moldovei o folosim, a propus ca an al venirii lui Bogdan în Moldova anul 1363. În urma confruntărilor militare, în care Bogdan a fost ajutat și ce către localnicii nemulțumiți de stăpânirea maghiară, Balc și frații săi, fiii lui Sas și nepoți ai lui Dragoș, întâiul descălecător, sunt învinși și îndepărtatați de la putere.
De la binecredincios coroanei maghiare la „infidel” și „infidel notoriu”
Cine va fi fost cu adevărat Bogdan, întâiul domn al Moldovei, nu vom ști, poate, niciodată. Putem reconstitui, fragmentar, trăsături ale personalității sale, din informațiile disparate, transmise de cronici și alte documente medievale care au ajuns până la noi. Înainte de 1343, așa cum arată și regretatul istoric Radu Popa, Bogdan era voievod al Maramureșului, acolo primind de la regele maghiar Carol Robert de Anjou un cnezat cu 22 de sate, cu reședința la Cuhea (azi satul Bogdan Vodă), drept recompensă pentru participarea sa la campaniile militare ale suveranului angevin. Era, așadar, un bun luptător, fără îndoială și strateg. În același timp, devenise unul dintre liderii românilor din acea parte a Transilvaniei. În 1342, tronul Ungariei este ocupat de către Ludovic I de Anjou, fiul lui Carol Robert. La o lună după urcarea sa pe tron, Transilvania este atacată de către tătari, pe două coloane, una venind dinspre valea Trotușului, devastând Țara Bârsei, cealaltă dinspre trecătorile din nordul Carpaților, vizând Maramureșul. Bogdan refuză, de această dată, să lupte contra tătarilor ba, mai mult, îl atacă pe unul dintre supușii, din Maramureș, ai regelui maghiar. Pentru acest motiv, într-un document din 1343, Bogdan este menționat ca „fost voievod de Maramureș” și ca „infidel” al coroanei maghiare. Opoziția față de acțiunile regelui maghiar va continua, astfel că într-un alt document, din 1349, despre Bogdan se afirma că era un „infidel notoriu”. Acest document, emis în urma unei încercări de revoltă a lui Bogdan contra abuzurilor maghiare, oferă informații și în legătură cu familia voievodului maramureșean, despre care aflăm că avea un frate, Iuga, iar acesta, la rândul său, îi avea ca fii pe Ștefan și Ioan, Ștefan alăturându-se acțiunii antimaghiare a unchiului său, Bogdan. Ulterior, Ștefan va reveni asupra atitudinii sale, astfel că, într-un alt document, din 24 iunie 1360, va fi menționat ca „voievod al nostru de Maramureș, ales și iubit”. Așa după cum remarca istoricul Ștefan S. Gorovei, la acea dată Bogdan încă nu trecuse în Moldova, pentru că abia după ce Bogdan va ajunge în Moldova familia sa va fi îndepărtată, de către coroana maghiară, de la conducerea Maramureșului.
Bogdan I și a doua libertate românească
La un moment pe care Ștefan S. Gorovei îl plasează în 1363, Bogdan, împreună cu fiii, rudele și alți apropiați ai săi, trec munții la răsărit de Carpați și cu ajutorul localnicilor răsculați îi va alunga pe urmașii lui Dragoș, întemeind propria stăpânire, „descălecând” o țară a Moldovei care va exista până la 24 ianuarie 1859, așadar aproape 500 de ani! Nemulțumit de pierderea acestui teritoriu, pe care îl considera al său și al coroanei maghiare, Ludovic I de Anjou va organiza mai multe expediții se pedepsire contra vechiului său infidel, toate fiind sortite eșecului. O recunoaștere, indirectă, a acestui eșec este Diploma din 2 februarie 1365, prin care suveranul maghiar dă lui Balc fostele domenii cu reședința la Cuhea ce aparținuseră lui Bogdan: „Drept aceea, prin aceste rînduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că, întorcîndu-se căutarea privirii noastre spre viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureșan, în tot timpul de cînd s-a alăturat Maiestății Noastre… a venit din Țara noastră Moldovenească în Regatul nostru al Ungariei în sînul iubirii noastre. Iar noi, aducîndu-ne aminte de acestea și de alte preastrălucite vrednicii ale slujbelor sale, oriunde și mai cu osebirea din zisa noastră Țara Moldovenească, nu fără vărsarea sîngelui său însuși și îndurarea de răni cumplite și cu moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui, am dat, am daruit și am hărăzit pomenitului voievod Balc, și prin el, lui Dragoș, Dragomir, și Ștefan frații lui buni și tuturor moștenitorilor și urmașilor lor, moșia numită Cuhea, ce se află în țara noastră a Maramureșului, cu alte sate, ce țin de aceeași moșia Cuhea, trecute în mîinile noastre regești de la voievodul Bogdan și fiii săi, necredincioși înveterați ai noștri, pentru blestemata lor vină de necredință, din aceea că acel Bogdan și fiii săi, fulgerați de diavolul, dușmanul neamului omenesc – care, rănindu-l greu inima cu săgețile (sale) înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului și de la statornicia credinței datorie – plecînd pe ascuns din zisul nostru Regat al Ungariei în sus – pomenită noastră Țară Moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba Maiestății Noastre; pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora, care ar cuteza fapte asemănătoare, am lipsit și despuiat cu totul, ca pe niște nevrednici, pe acel Bogdan și fiii săi sus – ziși de sus – numitele moșii.” Se întemeia astfel, conform fericitei formulări a lui Nicolae Iorga, „a doua libertate” românească, prima fiind cea de la sud de Carpați, Țara Românească a lui Basarab I Întemeietorul.
Descendența lui Bogdan I: Bogdănești sau Mușatini
A existat o întreagă dezbatere, în istoriografia română, iar disputele științifice nu s-au încheiat, asupra descendenților lui Bogdan. Conform Diplomei emise de Ludovic I, citată mai sus, Bogdan a avut mai mulți fii, în text apărând de trei ori formularea „Bogdan și fiii săi”. Unul dintre ei a fost sigur Lațco, menționat ca atare în mai multe documente, Lațco urmându-i în scaunul Moldovei tatălui său, Bogdan I, domnind între 1367-1375. Un alt fiu pare a fi fost Costea, menționat în Pomelnicul mănăstirii Voroneț, recent descoperit și valorificat, dar și în Pomelnicul mănăstirii Bistrița. Acest din urmă pomelnic este extrem de important pentru începuturile vieții voievodale din Moldova, acolo fiind consemnați, printre alții, primii domni ai Moldovei. Scrierea Pomelnicului a început în 1407, în zilele domniei lui Alexandru cel Bun, ctitor al mănăstirii, tot acolo fiind îngropat el și Doamna sa, Ana. „Aici se pomenesc binecinstitorii domni ai Țării MoldoValahiei, cari sunt aceștia pomenește Doamne pe drepcredincioșii domni ai țării aceștia”. În continuare, sunt menționați, în ordine, Bogdan, Lațco, Costea, Petru, Roman, Ștefan și Iuga voievozi. Acest Costea este identificat de către Ștefan S. Gorovei cu cel de-al doilea fiu al lui Bogdan, fratele lui Lațcu. El se căsătorise cu o oarecare Margareta-Mușata, avându-i drept copii pe Ștefan, Petru I, Roman I și o soră a lor. Cum Lațcu a avut doar o fiică, la moartea acestuia, în 1375, tronul Moldovei este ocupat de către Petru I (1375-1391), fiul lui Costea cu Margareta-Mușata, în spiritul transmiterii ereditare, în linie bărbătească, a puterii, la acea dată Costea fiind mort. Așadar, cum remarca același istoric, numele dinastiei domnitoare din Moldova, Mușatinii, a fost dat de către o femeie, Mușata, de aceea este corect ca fiului său ajuns domn, Petru I, să i se spună Petru al Mușatei, sau Petru Mușatinul. După moartea sa, în 1391 tronul este ocupat de către fratele său, Roman I (numele său îl poartă târgul Romanului, înființat de el), unul dintre fiii lui Roman I fiind viitorul domn Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan cel Mare. Prin el, dinastia Mușatinilor se consolidează, asigurând familia domnitoare a Moldovei până prin a doua jumătate a veacului al XVI-lea.
Posteritatea lui Bogdan I
Plecând de la numele întemeietorului de țară, unele izvoare medievale, mai ales turcești, vor numi Moldova cu numele de Bogdania. Vrednic descălecător de ţară și bun creștin, Bogdan I va ctitori, spre a mulțumi Domnului pentru izbânzile sale, dar și pentru liniștea sufletului său, biserica, ulterior mănăstirea, cu hramul Sf. Nicolae de la Rădăuți, numită și Bogdana, cea mai veche construcție bisericească de zid din Moldova. Aici va fi înmormântat, iar până în vremea lui Alexandru cel Bun această biserică a fost necropola domnească a primilor Mușatini. În timpul lui Alexandru cel Bun, strănepotul lui Bogdan I, mănăstirea de aici devine sediul episcopiei Rădăuților. Nu s-a păstrat lespedea funerară originală de pe mormântul lui Bogdan, dar între 1479-1482, din porunca lui Ștefan cel Mare, pe șase dintre mormintele de aici, inclusiv cel al lui Bogdan, au fost așezate șase lespezi frumoase de piatră, diferit decorate și având inscripții slavone. Inscripția lespezii de pe mormîntul lui Bogdan, amplasat în colțul de sud-est al naosului, glăsuiește: „Din mila Lui Dumnezeu, Io Ștefan Voievod, Domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt străbunicului său, bătrânul Bogdan Voievod, în anul 6988 <=1480> luna ianuarie 27. Aceste morminte le-a făcut mistr Jan”. La sfârșitul inscripției s-a sculptat un scut cu un cap de zimbru în interior, având o stea între coarne. Biserica va fi refăcută în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu.
Tabloul votiv este pictat în naos, pe peretele de sud-vest. Voievodul care ține în mână biserica fără pridvor nu poate fi Alexandru Lăpușneanu, deoarece el a adăugat pridvorul. Unele opinii acreditează ideea că ar fi Bogdan I. Urmează un copil, apoi un domnitor cu barba scurtă și cu un filacter în mâna stângă care ar putea fi Alexandru cel Bun, apoi un domnitor fără barbă care ar putea fi Ștefan cel Mare, dovadă că pictura a fost făcută în timpul său.
Mormântul lui Bogdan I, cu lespedea pusă de către Ștefan cel Mare
Fila din Pomelnicul mănăstirii Bistrița în care sus, subliniat cu roșu, este menționat, în slavonă, „Costea voievodă”
În prelungirea mormântului care aparține lui Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun, se află mormântul lui Costea, tatăl lui Petru I și Roman I având ștearsă inscripția lespezii funerare, fiind amplasat la nivelul pardoselii și nu deasupra ca celelalte. Înainte de 1890, episcopul Gherasim Timuș a reușitsă descifreze o bună parte din inscripția de pe lespede, astăzi ilizibilă, care conține următorul text: “Binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan voievod, domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt… care este pus aici…” Testele ADN recente au demonstrat că aici este înmormântat Costea, tatăl fraților Petru I și Roman I.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
