A fi în al șaptelea cer (câteodată al nouălea) este o expresie folosită atunci când cineva este extrem de încântat, simte o fericire sau o plăcere intensă, se află în culmea desfătării și a bucuriei. În cosmologia religioasă sau mitologică, cele șapte ceruri se referă la șapte niveluri sau diviziuni ale Cerurilor. Conceptul, menționat mai întâi în religiile antice mesopotamiene, poate fi regăsit și în iudaism, creștinism și islam; un concept similar se găsește și în alte religii, cum ar fi hinduismul. Unele dintre aceste tradiții, inclusiv jainismul, au, de asemenea, un concept de șapte pământuri sau șapte lumi subterane, atât cu tărâmurile metafizice ale zeităților, cât și cu corpuri cerești observate, cum ar fi planetele clasice și stelele fixe. Fiecare dintre cele șapte ceruri corespunde uneia dintre cele șapte planete clasice cunoscute în antichitate. Observatorii antici au observat că aceste obiecte cerești (Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter și Saturn) se mișcau în ritmuri diferite pe cer atât unul față de celălalt, cât și față de stelele fixe dincolo de ele. Spre deosebire de comete, care apăreau pe cer fără niciun avertisment, ele se mișcau în modele regulate, care puteau fi prezise. Ei au observat, de asemenea, că obiectele de pe cer le influențau pe cele de pe pământ, așa cum mișcările soarelui afectează comportamentul plantelor sau mișcările lunii afectează mareele oceanice. Ideea generală a celor șapte ceruri, așa cum a fost dezvoltată în Mesopotamia antică, simboliza atât conceptele fizice, cât și cele metafizice. Vechii mesopotamieni considerau cerul ca pe o serie de cupole (de obicei trei, dar uneori șapte) care acoperă pământul plat. Fiecare dom era făcut dintr-un fel diferit de piatră prețioasă. Înțelegerea faptului că cerurile pot influența lucrurile de pe pământ a împrumutat proprietăți cerești și magice numărului șapte însuși, ca în poveștile cu șapte demoni, sau șapte păcate, șapte biserici ale creștinismului timpuriu, menționate în „Apocalipsa lui Ioan”, cele șapte duhuri ale Lui Dumnezeu, pomenite de asemenea în ultima carte a Noului Testament. Numărul șapte apare frecvent în ritualurile magice babiloniene.Cele șapte ceruri evreiești și cele șapte islamice s-ar putea să-și fi avut originea în astronomia babiloniană. Dante, în a sa „Divina Commedia”, își închipuia Paradisul ca fiind alcătuit din nouă ceruri, deasupra cărora, în Empireu, putând fi întâlnită strălucirea fără chip a Lui Dumnezeu. Fie că vorbim de mitologiile cu șapte ceruri, fie de cele cu nouă ceruri, a fi în ultimul dintre ele, al șaptelea, sau al nouălea, era totuna cu a fi în Rai. Acolo se experimenta plăcerea maximă, acolo desfătarea era desăvârșită, acolo fericirea era supremă. De aici și sensul expresiei.
Dicționar de termeni
-Cele șapte biserici – menționate în „Apocalipsa sau Revelațiile lui Ioan”, erau situate în Asia Mică, pe teritoriul actualului stat turc, fiind numite după locațiile lor: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Philadelphia și Laodiceea
-Jainism–religie potrivit căreia calea către iluminare este prin nonviolență și prin reducerea cât mai mult posibil a daunelor aduse viețuitoarelor (inclusiv plantelor și animalelor). La fel ca hindușii și budiștii, adepții acestei religii cred în reîncarnare. Acest ciclu de naștere, moarte și renaștere este determinat de karma cuiva.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
