Copiii ucraineni, care de aproape un an jumătate se văd nevoiţi să dea piept cu o realitate ce până mai ieri părea o poveste de film, se dovedesc a fi adevărate monumente de rezilienţă. În fiecare zi dau dovadă de o putere de adaptare extraordinară, cu care ţin piept celor care le cotropesc ţara.
În această situaţie sunt şi Andrei şi Maxim, doi dintre sutele de mii de copii ucraineni care au fugit din calea bombelor. Alături de mama lor, cei doi copii au venit la Botoşani, unde, cel puţin pentru moment, s-au stabilit.
Cei doi nu vorbesc aproape deloc limba română, însă, asta nu i-a oprit din drumul spre visele lor. Cei doi merg la şcoală la Botoşani în calitate de audienţi. Cei doi au fost legitimaţi la echipele de juniori ale FC Botoşani şi înscrişi la Liceul cu Program Sportiv din judeţ.
Maxim are 13 ani şi este plin de energie şi entuziasm. Bucuria i se poate citi în ochi de fiecare dată când are mingea de fotbal lângă el. Chipul angelic emană puritatea unui copil care nu ar trebui să ştie ce înseamnă războiul. Andrei este cu 3 ani mai mare şi este fratele responsabil şi protector. La Botoşani, cei doi au găsit fericirea într-o pasiune comună – fotbalul şi demonstrează zi de zi că iubirea pentru sportul Rege este un limbaj universal.
Cei doi jucau fotbal şi în Ucraina, iar sportul este cel care le menţine vie speranţa.
„Trauma prin care au trecut este ceva de neimaginat”
Antrenorul echipei de juniori a FC Botoşani este surprins de entuziasmul şi pasiunea de care dau dovada fraţii ucraineni.
„Sunt doi copii veniţi din zona Cernăuţiului, refugiaţi din momentul în care a izbucnit războiul din Ucraina. Sunt doi copii cuminţi, liniştiţi, doi copii muncitori. Băiatul pe care eu îl am sub comanda mea, Andrei, este de nota 7-8 dacă ar fi să-l notez, vis-a-vis de calităţile sale de fotbalist. Va juca mijlocaş central, a jucat la mine titular mai mereu. Ei sunt veniţi şi cu şcoala aici, la LPS, el şi fratele lui. Ambii sunt în audienţă. Ambii sunt legitimaţi la FC Botoşani, dar nu au încă un contract. Vom vedea cum se vor schimba în acest an, probabil că a fost şi o perioadă de adaptare pentru că, vă daţi seama, nu este uşor. Trauma prin care au trecut este ceva de neimaginat. Ne bucurăm că au răspuns pozitiv, că sunt pe drumul cel bun”, declarat Cătălin Chirilă (foto), antrenorul echipei U17 a FC Botoşani.
„Cei doi băieţi s-au integrat foarte bine la Botoşani”
În timp, Andrei şi Maxim au devenit parte din „familia” care s-a format pe terenul de fotbal. Fiecare pasă, fiecare antrenament şi meci s-au transformat în şanse de a se dezvolta ca jucători şi ca oameni şi de a lega prietenii care, poate, vor dura mai mult decât războiul care le macină ţara.
„Cei doi băieţi s-au integrat foarte bine la Botoşani. În prezent sunt audienţi, dar cred că din toamnă se pot alătura cu uşurinţă sistemului de învăţământ de aici. S-au integrat foarte bine, mai ales datorită sportului. Amândoi sunt îndrăgostiţi de fotbal şi cu mingea la picior se simt cel mai în largul lor. Din fericire fotbalul e un limbaj universal”, spune Niculai Giuraniuc (foto), un apropiat al familiei, care le-a înlesnit celor doi tineri fotbalişti venirea în Botoşani.
Pentru cei doi fraţi fotbalul nu înseamnă doar un refugiu din calea războiului, ci şi şansa de a lega prietenii şi de a face performanţă. Dar, mai important, amândoi au învăţat că împreună pot avea rezultate bune, pe teren şi în afara lui. Colegii de echipa le-au devenit prieteni, de la care primesc sprijin moral, solidaritate şi încredere.
Cu ajutorul mingii de fotbal, cei doi fraţi încearcă să îşi învingă rănile şi să găsească o cale prin care să ducă o viaţă normală şi liniştită, departe de “acasă”. „Pentru Andrei şi Maxim fotbalul a devenit una din puţinele modalităţi de a-şi exterioriza trăirile şi de a-şi exprima emoţiile. Un şut în minge acoperă o durere interioară, care a lăsat urme adânci în două trupuri obligate să se maturizeze mult prea devreme. Prin fotbal, ambii învaţă să îşi retrăiască copilăria răpită de război, să lege prietenii şi să înveţe să aibă, din nou, încredere în oameni”, a spus Niculai Giuraniuc.
„Spun că acum aceasta este casa lor”
Acesta spune că cei doi fac eforturi să se integreze în comunitatea care şi-a deschis larg braţele pentru ei şi care i-a adoptat de mai bine de un an de zile. „Nu mai vor să meargă acasă. Spun că acum aceasta este casa lor şi vor să fie în continuare”, a mai spus apropiatul familiei.
Pe teren sunt încurajaţi, aplaudaţi şi, cel mai important, susţinuţi moral de colegii de echipă. Fiecare pasă, fiecare şut spre poartă reprezintă un mod de a evada din realitatea morbidă a războiului şi doar aşa, pe teren, îşi pot elibera mintea de greutăţile şi traumele trecutului lăsat în Ucraina.
*Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educaţia media – instrument pentru creşterea abilităţilor de participare civică a adolescenţilor (faza 2) – Sprijinirea comunităţilor pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat poziţia CJI şi UNICEF.
