În sens figurat, sintagma „vânătoare de vrăjitoare” se referă la persecutarea sau represaliile îndreptate contra uneia sau mai multor persoane care, prin acuzațiile ce li se aduc, mai mult sau mai puțin adevărate, sunt percepute ca niște inamici. Acestor persecuții le cad victime, în cele mai multe situații, și persoane nevinovate. În 1990, cu prilejul fenomenului „Piața Universității”, regimul comunist cu față umană al lui Ion Iliescu a declanșat, prin intermediul mass-media aservite și al minerilor, o adevărată vânătoare de vrăjitoare contra protestatarilor, etichetați drept golani, legionari, vânduți ai occidentului, cei care nu au mâncat salam cu soia etc. Înainte, însă, de a deveni figură de stil, expresia a avut sensul său propriu, desemnând urmărirea, persecutarea și condamnarea sistematică a persoanelor acuzare de practicarea vrăjitoriei. Chiar dacă s-a manifestat în epoci și culturi diferite, vânătoarea de vrăjitoare este legată mai ales de creștinismul de rit catolic și protestant de la sfârșitul evului mediu și din perioada Renașterii. Credința în practicile asociate vrăjitoriei este la fel de veche precum umanitatea însăși și pleacă de la convingerea că natura este populată de tot felul de spirite supranaturale, pe care unii oameni, înzestrați cu puteri magice, le pot folosi, prin incantații, ritualuri etc. pentru atingerea anumitor obiective. În cazul în care acești oameni își foloseau puterile pentru a face rău, erau percepuți ca niște criminali, fiind urmăriți și condamnați ca atare. Punctul de plecare al „vânătorii de vrăjitoare” pare a fi Sfântul Scaun. În 1233, la cererea inchizitorului său care practica în spațiul german, papa Grigore al IX-lea a promulgat prima bulă din istorie împotriva vrăjitoriei. Numită „Vox in Rama”, ea descria orgiile diavolești la care s-ar fi dedat ereticii, înfățițând sabatul vrăjitorilor și închinarea lor la diavol, numit Lucifer. Această bulă marchează acceptarea în înalta cultură a credinței în existența unor astfel de practici, iar influența sa fatală va dăinui peste jumătate de mileniu. În 1317, papa Ioan al XXII-lea și nepotul său au fost victimele unei încercări de otrăvire și de vrăjitorie din partea unuia dintre episcopi. Urmare a acestui fapt, în 1326, papa emite o bulă care definea vrăjitoria prin erezie. Vrăjitoria și erezia, percepute până atunci ca două universuri mentale foarte îndepărtate, vor fi asimilate în următoarele trei secole. Bula papei Inocențiu al VIII-lea, din 1484, lansează semnalul declanșării vânătorii de vrăjitoare și organizează lupta contra vrăjitoriei, extinzând atribuțiile inchiziției la cei numiți „practicanții infernali”. Totodată, această bulă consacră feminizarea vânătorii de vrăjitoare. Urmare a acestei bule, dar și apariției, odată cu folosirea tiparului, a unui mare număr de lucrări demonologice, începe o mișcare sistematică de arestare sub acuzația de vrăjitorie, mai ales în spațiile german și italian, în Elveția, Franța, Spania, adică acolo unde Biserica catolică era atotputernică. Acest prim val durează până prin 1520, fiind urmat de un al doilea, din 1560 până prin 1650. Instanțele din regiunile catolice, dar mai ales cele din spațiile protestante, trimit vrăjitoarele pe rug. Numărul proceselor este estimat la 100.000, iar numărul execuțiilor la circa 50.000. Mișcarea vânătorii de vrăjitoare încetinește și ia sfârșit în secolul al XVII-lea. Superstițiile și credințele în oameni cu puteri supranaturale se diminuează odată cu trecerea anilor. Se adaugă dezvoltarea medicinei, a științelor, stabilizarea societății, care provoacă dispariția bolilor și a fricii și scad nevoia găsirii unui țap ispășitor supranatural. Gânditorii premoderniști au contestat treptat ideea de vrăjitorie demonică, Biserica însăși devenind mai reticentă. În Franța, edictul din 1682 a dezincriminat complet vrăjitoria. În 2001, Camera Reprezentanților din Massachusetts – SUA, a reabilitat victimele proceselor vrăjitoarelor din Salem, desfășurate între 1692-1693, în urma cărora au fost arestați o sută de oameni, 20 dintre ei fiind executați (16 femei și patru bărbați). Unele reprezentante ale mișcării feministe din anii 1970 au acaparat imaginea vrăjitoarei și au condamnat represiunea vrăjitoriei ca simbol al luptei lor, făcând din vrăjitoare o întruchipare istorică a femeii insubordonate prin excelență. O lege engleză din 1677 îi condamna la arderea pe rug pe meteorologi, sub acuzația de vrăjitorie. Chiar dacă legea nu a fost aplicată întotdeauna, a fost abrogată abia în 1959. În prezent, fenomenul vânătorii de vrăjitoare persistă în societățile în care predomină fenomenul magiei. Linșajul, arderea trupului sunt frecvente în Africa subsahariană, nordul Indiei rurale și Papua – Noua Guinee. Unele țări au chiar legislație împotriva vrăjitoriei, iar singura țară în care vrăjitoria este pedepsită cu moartea e Arabia Saudită.
Una dintre imaginile clasice din iconografia medievală a vrăjitoarelor: femei demonice, capabile să se deplaseze călare pe mătură
Gravură din secolul XVII înfățișând arderea pe rug a vrăjitoarelor
Ilustrația unui manuscris din 1451, reprezentând zborul a două vrăjitoare, pe o mătură și un toiag
Sala de audiență, ilustrație din 1876 redând un moment din procesele vrăjitoarelor din Salem. Pe jos, zvârcolindu-se, una dintre acuzatoare, o fetiță de doar 9 ani „lovită de vrajă”.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
