Traseul geografic al studiilor lui Ștefan Cacoveanu, cu localități diferite, după cum îi erau interesele sau aspirațiile, își avea începutul la Aiud și Blaj.
La sfârșitul lui mai 1866, când Ștefan Cacoveanu, fiind în ultimul an de liceu, se pregătea pentru examenele de bacaluareat, pe care avea să le și ia în luna iulie, sosise la Blaj – „cu niște studenți cari îl luară în trăsură ajungându-l pe drum” – Mihai Eminescu. Era, într-un fel, așteptat aici, fiind cunoscut prin revista „Familia”, în care își publicase poeziile. „A doua zi după sosirea lui în Blaj – își va aminti peste ani, în 1905, Ștefan Cacoveanu –, în studențime fierbea vestea și pe buzele tuturor sunau cuvintele: e aici Eminescu, e aici Eminescu” (Ș. Cacoveanu, „Eminescu în Blaj”, în: „Luceafărul”, nr. 3, 1904, p. 71). Făcuseră cunoștință chiar a doua zi și Ștefan Cacoveanu îl invită să stea cu el – deși Eminescu își găsise o gazdă la care își lăsase „calabalâcul” –, pe strada ce ducea „din piață către Săncel, așa zisă a Hotelului (pe la 1905, acolo se afla o tipografie – notă Ș.C.) (…), a patra casă, la văduva lui Laura lui Gozsi, adică la Iensoie, între Manfoie și crîsnicul Rațiu (Papăgol). Toată casa consta din trei apartamente: unul cătră uliță”, ocupat de Ștefan Cacoveanu, Georgiu Bucsa, Teodor Tontu și Ioan Paul.
Odaia fiind mică și băieții dormind câte doi, lui Eminescu îi improvizaseră un pat separat.
Acolo ar fi stat Eminescu până pe 15 iulie, când Ștefan Cacoveanu, după luarea
bacalaureatului, reveni în Giugudul natal, același Giugud unde se născuse și Filimon Ilea.
În Blaj, Ștefan Cacoveanu „îl avusese profesor pe I. Micu Moldovanu, la îndemnul
căruia notase „primele texte populare din satul natal, asemenea multor elevi blăjeni care au contribuit la adunarea doinelor și strigăturilor din Transilvania, publicate în anul 1885 de J.
Urban Jarnic și A. Bârseanu” (Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900,
București, Editura Academiei, 1979, p. 139). Ș. Cacoveanu va reveni, la Blaj, în 1878-1879 și se va interesa neapărat și de „măgărarul”, despre care îi vorbise Eminescu. De la acest mare povestaș, „anume Nicolae Mihu; țăran în vârstă cam de 40 de ani, foarte isteț”, va reține Ștefan Cacoveanu mai multe povești, Balada Marcului și o orație de nunți („Eminescu în Blaj”, p. 74).
Eminescu părăsi Blajul în septembrie, mergând spre Sibiu. În același an, ajunge la
Sibiu, pentru a studia dreptul, și Ștefan Cacoveanu. La venirea lui însă Eminescu părăsise
Sibiul. Se vor întâlni la București. Ștefan Cacoveanu venise aici atras de un concurs al
Societății „Transilvania” pentru o bursă. Neobținând bursa, el rămase totuși în București,
înscriindu-se la litere și filosofie și susținându-se singur ca meditator într-o casă boierească șI profesor de limba română într-o școală germană de fete (Ș. Cacoveanu, „Eminescu la
București în A. 1868/69”, în: „Luceafărul”, nr. 3, 1905, p. 61).
Eminescu sosi în București cu trupa lui Pascali, în care era angajat sufleur. Petrecuseră
împreună multe nopți făcând „munți de aur și cetăți în văzduh, lângă cafea cu caimac” în
odaia din locuința lui Pascali, în spatele fostului hotel „Huges”, în care locuia Eminescu: o
odaie „numai cu o fereastră mică (…) în lățime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași”
(„Luceafărul”, nr. 3, 1905, p. 60).
Probabil, la îndemnul lui Eminescu, Ștefan Cacoveanu se înscrie în Societatea
„Românismul”, inaugurată pe 6 aprilie 1869 (sub conducerea lui B.P.Hasdeu, președinte –
I.A. Brătescu). Pe 9 noiembrie 1869, adunarea generală a societății aprobă demisia a 31 de
membri, în baza articolului XV din Regulament. Printre demiși erau și Al. Candiano Popescu,
Ștefan Cacoveanu, Daniel Rațiu, I.S. Bădescu, Mihai Eminescu (A.-C. Păunescu,
„Românismul” – o societate culturală și patriotică, în: „Carpica”, XII, 2009, p. 71-72). Va
face parte, peste ani, din Societatea „Astra”, în adunarea plenară a secțiunilor Societății din
1912 fiind ales membru corespondent al Secției Literare, alături de Ioan Agârbiceanu, Axente Banciu, Alexandru Ciura, Nicolae Drăgan, Horia P. Petrescu și Al Triple („Revista
economică”, 21 iulie 1912, p.325)
În toamna lui 1869, Eminescu pleca la Viena. Iar în 1871, când va veni la Universitatea din Viena și Ștefan Cacoveanu, Eminescu nu mai era acolo. Ștefan Cacoveanu „a studiat la Aiud și Blaj, liceul, la Sibiu ai Cluj, dreptul, la București, literele, la Viena și Pesta, teologia” – rezuma Horia Teculescu, prefațând „Amintirile despre Eminescu” (Ștefan Cacoveanu, în: Almanahul Presei Române, București, 1926, p. 101). La Viena făcuse studii de litere și teologie „numai cu gândul de a ajunge profesor la Blaj, unde dascălii trebuiau să fie și preoți; dar mitropolitul Vancea i-a preferat pe alții, mai puțin sfioși ca dânsul”. Își continuă studiile în litere și filosofie (în 1868-1869) la București. După alte încercări, negăsindu-și loc liber în învățământul din Ardeal, „a-a văzut nevoit să-și termine la Cluj Dreptul, început la Sibiu” (Alex Lapedatu, Prefață la: Ș. Cacovianu, Fabule, București, Editura Casei Școalelor, 1925, p. 5). A intrat în magistratură la Tribunalul din Alba-Iulia, parcurgând treptele ierarhice de la funcționar la judecător, de unde s-a pensionat în 1924. În același an, Regele Ferdinand îi acorda medalia Benemerenti, clasa I.
Ca judecător în Alba-Iulia, încă de pe la anul 1876, intră în posesiunea mai
multor manuscrise și cărți vechi, unele dintre ele, cum ar fi un exemplar din Supplex
libellus Valachorum Transilvaniae de la 1791, donându-le Academiei Române.
Iar colecția sa de folclor de povești din zona Aiud-Blaj era considerată printre
cele mai valoroase pentru cunoașterea culturii populare, alături de colecțiile lui Gh.
Sion (balade din Vaslui), I. C. Hintz (4 volume cu povesti românești traduse în
germană), M. Pompiliu (din Bihor), M. Gaster (descântece din manuscrise vechi), I.
Bianu (Colinde și obiceiuri din Făgel), A. Gorovei (cimilituri, corespondență), I.
Popovici (Poezii lirice din Banat), Pavel Dan (obiceiuri și credințe din Tritenii de jos)
(O. Bârlea, „Academia Română și cultura populară”, în: „Revista de etnografie și
folclor”, Tom 11, 1966, nr. 5-6, pp. 411-442, p. 434).
Culegător de folclor și autor de fabule, Ștefan Cacoveanu va întârzia publicarea
acestora în volum. „Floarea Soarelui”, unul dintre cele mai cunoscute texte ale sale a
apărut, trimis fiind la revistă la insistența prietenului său Ioan Pavel, mai întâi, în 1888,
în „Convorbiri Literare”, fiind preluat apoi în manualele școlare. În 1910, apărea în
Biblioteca Asociațiunii Astra, împreună cu alte 9 broșuri. Mult lăudata legendă în
versuri de Ștefan Cacoveanu era rezumată în „Calendarul Asociațiunii pe anul dela
Christos 1913 întocmit de Oct. C. Tăslăuanu” (Sibiu, decembrie, 1912):
„Un împărat are trei fete. Pețitorii pețesc tot pe cea mică, care e mai frumoasă.
Celelalte două, supărate foc, îi împletesc fire albe în cosiță, ca împăratul să creadă că e
căruntă și să o mărite după oricine. O și mărită după cel dintâi pețitor, care era Soarele.
Surorile dușmănoase, cari au aflat cine e bărbatul ei, au îndemnat-o să nu se țină de
porunca lui de a nu i se uita niciodată în față și într-o noapte când dormea alături de el
a aprins o lumânare și s-a uitat în față. Soarele îndată a părăsit-o. Ea de supărare s-a
ofilit și ursita a prefăcut-o în floarea soarelui”.
Va publica, în 1913, „Logofătul Tăut. Legendă veche” la Tipografia
Seminarului teologic greco-catolic din Blaj.
Pe lângă legende, a mai publicat un volum de basme, altul de traduceri din
poemele lui Ossian și un volum de fabule.
Despre volumul de basme scria Asociația Astra, anunțând apariția volumului:
„Petrea Voinicul şi alte balade în forma poporală de Ștefan Cacoveanu. Neşte balade
frumoase, sorise de venerabilul bâtrân din Alba-Iulia Ștefan Cacoveanu, fost
preşedinte de tribunal. „Floarea Soarelui”, care se află şi ea în colecţia aceasta de
balade, a ajuns vestită în literatura română, pentru versurile-i mlădioase, pentru gingăşia simţemintelor. Ce să mat spunem de viața haiducească descrisă în „Petrea
Volnicul”? O carte pe care n'o mai laşi din mână” (Din Țara Hațegului. Povestiri de
Ioan Pop-Rețeganul, Editura Asociației „Astra”, Sibiu, 1930). Volumul de fabule, apărut la Casa Școalelor în 1925, va fi premiat de Academia Română. Despre aceste fabule scrise cu aproape 50 de ani înainte de a fi publicate, M. Dragomirescu afirma că „sunt cele mai bune după cele ale lui Gr. Alexandrescu, în literatura română” (citat după: Dicționarul, p. 139).
Activitatea sa literară „fusese cinstită” la Alba Iulia în 1926. Ministrul Lapedatu „a
vorbit despre opera scriitorului – legende, fabule, traduceri din Ossian, povești ardelenești
– arătând valoarea ei literară și indicându-i locul, în literatura noastră, alături de creațiile
în acest gen ale lui V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Ispirescu și Creangă”, consemna
„Dacoromania. Buletinul Muzeului Limbei Române” (Sărbătorirea unuia dintre cei mai de
seamă literați ai Ardealului: Octogenarul scriitor Cacovean – Anul IV, 1924-1926, partea
2, Cluj, Institutul de arte grafice Ardealul, 1927, p. 1243).
Născut pe 25 decembrie 1843, Ștefan Cacoveanu se stinge la Alba Iulia pe 17
decembrie 1936.
În istoria literaturii române, numele lui Ștefan Cacoveanu se înscrie – apreciază
Lucia Cireș – cel puțin prin amintirile despre Eminescu (Dicționarul, p. 139). Istoria
literară face trimitere la două texte, publicate în revista „Luceafărul”: Eminescu la
București în a. 1868/1869 – anul IV, nr. 3, 1 februarie 1905, pp. 60-64, și Eminescu la
Blaj – anul III, nr. 3, 1 februarie 1904, pp. 71-74).
Semnalăm încă două texte, diferite, aparținând lui Ștefan Cacoveanu cu referire la
Eminescu:
– Amintiri despre Eminescu – în „Almanahul Presei Române”, București, 1926, pp.
102-104;
– Amintiri despre Eminescu – în „Tribuna”, nr. 131 din 18 iunie/1 iulie 1909, p. 1.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
