Despre Epaminonda Bucevschi (de altfel, coleg și bun prieten cu Eminescu la Cernăuți și Viena), scria Al. Lupu, în 1924, în „Junimea Literara” (nr.11-12, p.496-498): „Opera lui Bucevschi, destul de risipită şi destul de necunoscută, rămâne totuşi să fie încă de aci înainte valorificată”. La o distanță de zece ani, în 1934, revista „Boabe de grâu”, publica un amplu studiu despre Bucevschi, semnat de Corneliu Gheorghian, care, în preambul, constata invariabila situație: „pictorul Epaminonda Bucevschi, care cu toate c-a fost elev apreciat al marelui pictor german Anselm Feuerbach, că a creat opere de valoare neperitoare și cu toate meritele ce și le-a câștigat și în România de ieri, a rămas aici aproape necunoscut” (septembrie, 1934, p. 513). În galeria personalităților bucovinene – creionată de Ion Nistor -, care „avea reprezentanți de marcă” (prin Doxachi Hurmuzachi și fiii săi în viața politică și culturală, mitropolitul Silvestru – în biserică, Eudoxie Hurmuzachi și Dimitrie Onciul – în cercetările de istorie, Dimitrie Petrino, George Popovici, Sim.
Florea Marian și Constantin Morariu – în viața literară, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor și EusebieMandicevschi – în muzică), Epaminonda Bucevschi, „zugravul catedralei ortodoxe din Zagreb”, reprezenta pictura. Numele său vă rămâne legat și de descoperirea portretului autentic al lui Ștefan cel Mare.
La Academia Română, se păstrau, pe la 1934, „câteva facsimile și copii făcute de Bucevschi în legătură cu portretul lui Ștefan cel Mare”, la îndemnul episcopului Melchisedec. Episcopul descoperise Evangheliarul manuscris, „dăruit de Ștefan cel Mare Mânăstirii Humorului în anul 1473”, care conținea un altfel de portret al domnitorului Țării Moldovei decât cel cunoscut până atunci. Voievodul era reprezentat fără barbă, blond, cu fața rubicondă, deosebindu-se de portretul cunoscut până atunci, al unui Ștefan cel Mare cu barbă, reprodus de Gheorghe Asachi după pictura din biserica din Bădeuți, Bucovina (Gheorghian, p. 540 și urm.).
Bucevschi descoperise și el la mănăstirea Putna, pe o icoană cusută și pe un aer vechi portretul lui Ștefan cel Mare cu aceleași semne caracteristice ca și cel din Evangheliar. Publicarea corespondenței lui episcopului Melchisedec relevă perioada „schimbării la față” a Domnitorului. Primind albumul cu facsimile de la Bucevschi, Melchisedec îl depune la Academie, însoțit de un memoriu. Pe 24 noiembrie 1881, episcopul îi scria, din București, mitropolitului Silvestru:
„Junalt Preasfţite Stăpâne!
Albumul [pe] care mi l-a trimis d-l Bucevschi cu facsimilele din tetravanghelul Marelui Ştefan de la Homor, eu îndată după sosirea mea în capitală, l-am supus, Academiei române, cu un memoriu al mieu asupra lor…”
Memoriul episcopului Melchisedec, citit în ședința Academiei din 13 septembrie 1881 – scrie C. Gheorghian – făcu senzație.
În aceeași ședință, relata episcopul Melchisedec în citata scrisoare, „şi d-l Neculae Ionescu a făcut comunicările sale în acelaşi sens. Academia a primit cu bucurie și le-a recomandat secțiunei istorice, pentru ca ea studiindu-le să spună opiniunea sa prin un raport, după care Academia să poată luă deciziunea cuvenită.
În sânul secțiunei istorice, d-l Haşdeu a exprimat oarecare îndoială, carea constă în aceia că portretul din tetravangel nu ar fi al Marelui Ștefan ci al lui Petru Rareş” („Din corespondentele Episcopului Melchisedec”, Bucuresti, 1909, p. 74).
Cu toate argumentele lui T. Maiorescu, Gh. Chițu, N. Ionescu și ale lui D. Sturza, B.P. Hasdeu „nu se lăsa convins, fiind întărit în părearea sa printr-o copie a unui pretins portret al lui Ștefan cel Mare din biserica dela Bădeuți”.
Pe Hasdeu avea să-l convingă chiar Bucevschi, invitat de Academie în ședința din 24 ianuarie 1882. După ce prezentă copiile făcute după portretele murale ale domnitorului, Bucevschi fu întrebat de V.A. Urechia dacă „poate da oarecari informații asupra portretelor lui Ștefan cel Mare dela Bădeuți, de care se folosește d-l B.P. Hasdeu în argumentarea sa”. Bucevschi răspunse „că el însuși a făcut copia d-lui Hasdeu, însărcinat de d-l Hurmuzaki din Cernăuți. Adăugă însă scuza: «Pe atunci eram foarte tânăr. Mai târziu am mers iarăși la Bădeuți și voind să mă încredințez, dacă portretul zis al lui Ștefan cel Mare era o pictură veche, am aflat că a fost zugrăvit de un biet zugrav, care și azi trăiește la Siret. Ștergând pictura nouă am aflat, că a fost odinioară un portret al lui Ștefan cel Mare acolo, dar nu mai rămăsese din el, decât o bucată din frunte și coroana. Zugravul dela Siret și l-a închipuit cum a crezut»” (Ghiroghian, p. 544).
Ca urmare, B. P. Hasdeu se declară convins că portretul din Evangheliarul dela Humor este cel al lui Ștefan cel Mare.
-Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
