Conform definițiilor dexonline, procesul-verbal reprezintă „un înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică, act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite”. Întâlnim procese verbale peste tot: la ședințele cu părinții, ședințele consiliilor profesorale sau de administrație, de contravenție, de constatare, de predare-primire, de recepție la terminarea unor lucrări etc. Luând totul ca atare, puțini dintre noi ne-am pus întrebarea: care este originea procesului-verbal? Ei bine, pentru a afla asta trebuie să coborâm pe firul istoriei până în Franța primelor secole ale celui dintâi mileniu, în perioada în care aceasta era condusă de către regii dinastiei Capețienilor. În timpul domniei regelui Filip al II-lea August (1180-1223), dar și în cazul domniilor predecesorilor săi, nu exista o armată permanentă. Regele ridica trupe conform nevoilor sale, pentru câteva zile, săptămâni sau luni după care, la sfârșitul bătăliei sau campaniei, acestea erau trimise înapoi, lăsate la vatră. Doar că nu întotdeauna soldații se conformau ordinelor primite, mai ales dacă în campania la care participaseră prada fusese puțină sau deloc. În loc să se întoarcă în satele sau orașele de unde fusesră înrolați, ei se constituiau în cete înarmate de briganzi, care îi jefuiau și îi terorizau pe locuitori. Împotriva lor, justiția obișnuită era neputincioasă. Singurii care le puteau veni de hac erau așa numiții „prévôts”, funcționari care inițial îndeplineau mai multe roluri. Începând cu secolul al XI-lea, Capețienii au luat de la nobili administrarea domeniului regal încredințând-o acestor funcționari care nu aveau origine nobilă, în schimb erau bogați, rolul lor fiind acela de a percepe taxele cuvenite regelui în locul de recrutare aferent, loc numit „prévôté” („unitate de justiție din timpul Vechiului Regim, formată din oameni de ordine înarmați, căreia i-ar corespunde astăzi o unitate de jandarmi”). În scurt timp, abuzurile acestor funcționari și pierderile aduse finanțelor regale îi determină pe regi ca începând din secolul al XII-lea să numească, pe lângă fiecare prévôt câte un „bail” (reprezentant al autorității regale asupra unui teritoriu), numit și „itinerant”, pentru ca din secolul al XIII-lea acesta să fie dublat de către un seneșal (ofițer în serviciul regelui) cu reședință fixă. Acești „prévôts” devin niște intendenți ai domeniului seniorial, slujba lor fiind aceea de a administra, a judeca și a percepe taxele, subordonați fiind bailului și seneșalului. Ei încasau veniturile și întrețineau castelele și alte construcții regale. În secolul al XIV-lea, puterea lor judiciară a fost extinsă, hotărârile lor având puterea celor date de prima instanță, atât din punct de vedere civil, cât și penal. Cu puterea substanțial mărită, cu dreptul de a fi instanță de judecată, dispunând și de un aparat militar pe măsură, „prévôts” dau dovadă de o eficiență sporită în gestionarea actelor de brigandaj ale cetelor înarmate ce bântuiau împrejurimile. În calitate de judecători, ei exercitau dreptatea conform principiului „non sine numine”, adică „nu fără aprobare divină”, ceea ce le dădea o putere de temut. Sentințele acestui funcționar sunt pronunțate în ultimă instanță și nu pot fi atacate cu recurs. Ele nu se bazau pe nicio procedură prealabilă scrisă, de unde și apariția „Procesului-Verbal”, în care se consemna fapta învinuitului și pedeapsa, de obicei moartea prin înec sau spânzurătoare. Din cauza caracterului său sângeros, „procesul-verbal” medieval este considerat, de către istorici și juriști, ca fiind o metodă excepțională. Conform lor, termenul ar proveni din latinescul „respublica”, însemnând „treabă publică, afacere publică, lucru public”. Armatele franceze au dus „procesul-verbal”, ca parte a dreptului civil, în toate colțurile imperiului, răspândindu-l într-o bună parte a Europei. Aflate în plin proces de modernizare, Principatele Române adoptă, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, proceduri și instituții moderne de origine franceză. Printre ele, procesul verbal și Jandarmeria, corespunzătoare instituției franceze „Gendarmerie”, provenind din „gens d’armes” oameni de arme”).
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU