Cred că mulți dintre noi am folosit expresia „câinii latră, caravana trece”, în momente în care am simțit o împotrivire, o piedică în calea unui demers al nostru, ceea ce nu ne-a oprit ci, dimpotrivă, ne-a făcut să fim și mai determinați în a continua ceea ce am început. Așadar, proverbul este folosit cu înțelesul că nu trebuie să ne lăsăm abătuți din drum de bârfele sau protestele invidioșilor, că trebuie să ne urmăm calea indiferent de ceea ce spun cei care ne calomniază și încearcă să ne descurajeze, că suntem siguri de noi înșine și disprețuim obstacolele pe care alții încearcă să ni le pună în cale, când nu suntem afectați de o insultă sau o critică de orice fel. Proverbul este foarte vechi și un indiciu asupra originii sale ne este oferit de termenul „caravană”, specific deșerturilor. Într-adevăr, proverbul este de origine arabă și a ajuns la noi adus de către turci. Pentru a înțelege mai bine semnificația și originea expresiei îi invit pe cititori să facă un exercițiu de imaginație și să călătorească înapoi în timp și în spațiu, cu mii de ani și de km distanță față de prezent, până într-un „douar” din Africa de Nord sau Orientul Mijlociu. În acele locuri, douarul era și este „un grup de locuințe fixe sau mobile, temporare sau permanente, care reunesc indivizi legați prin rudenie pe baza unui ascendent comun în linie paternă” (https://fr.wikipedia.org/wiki/Douar). Este, așadar, o relicvă a vechii organizări de tip patriarhal a societății, specifică trecerii de la preistorie la istoria propriu-zisă. Douarul era un fel de tabără nomadă, formată de cele mai multe ori din corturi dispuse în cerc, astfel încât în spațiul mare din centrul taberei să poată sta turmele de animale domestice. Asemănător unui mic sat de case permanente sau de corturi, adăpostind turme de animale necesare subzistenței zilnice, dar și nevoilor de transport, douarul adăpostea și un număr consistent de câini, al căror rol nu era acela de a servi ca animale de companie, pe care arabii, de altfel, le disprețuiau, ci de a semnala apropierea străinilor și de a asigura paza turmelor de animale. Până în urmă cu un secol și ceva, prin aceste regiuni mai puteau fi văzute lungi caravane de cămile, câteodată de ordinul sutelor, care cu mersul lor încet legănat și cu capacitatea de a căra poveri mari au făcut să fie supranumite „corăbiile deșertului”. Când caravanele ajungeau în dreptul acestor așezări de tip douar, erau întâmpinate de lătratul mârâit al câinilor de acolo. Cu toate acestea, imperturbabile și maiestuoase, de la înălțimea celor peste doi metri ai lor, cămilele își continuau nestingherite deplasarea. „Câinii latră, caravana trece”, iată care este, așadar, realitatea istorică ce a dat naștere acestui proverb. Un alt proverb referitor la cămile spune, despre un demers imposibil că înseamnă „a face să treacă o cămilă prin urechile acului”. Pentru a afla contextul frazei trebuie să ne întoarcem la Iisus Hristos și la evreul bogat care, deși a respectat poruncile, nu a vrut să împărtășească săracilor din bunurile sale pământești. În Evanghelia după Matei, Iisus zice: „Vă spun că este mai ușor să intre o cămilă prin urechile unui ac, decât să intre un bogat în Împărăția Lui Dumnezeu”. Astfel, expresia este folosită când o persoană dorește să încerce imposibilul. Iisus a continuat, însă: „Pentru oameni este imposibil, dar pentru Dumnezeu totul este posibil”.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
Douarul marocan Souani, de lângă Tanger, pe la 1845
Caravană de cămile în deșertul Danakil, din Etiopia
Imagine a parabolei Lui Iisus referitoare la trecerea cămilei printre urechile unui ac
