Spunem despre cineva care a fost obligat să accepte și să suporte condiții umilitoare, degradante, că „a trecut pe sub furcile caudine”. Expresia își are originea într-un eveniment desfășurat în cadrul celui de-al doilea război al romanilor cu samniții (326-304 î. Hr.), aceștia din urmă fiind o populație ce locuia în părțile central-sudice ale Peninsulei Italice. Episodul este relatat de către Titus Livius, în Cartea a IX-a, al doilea război samnit, a amplei sale opere istorice, Ab urbe condita libri – Cărțile de la întemeierea orașului, orașul fiind Roma ( n. ns.). Evenimentul în cauză a avut loc în anul 321 î. Hr., când Republica Romană îi avea în frunte pe consulii T. Veturius Calvinus și Spurius Postiumus. De partea cealaltă, samniții îl aveau drept comandant militar pe G. Pontius, fiul lui Herennius, unul dintre cei mai abili oameni de stat din istoria lor. Până în acel moment, romanii cuceriseră majoritatea popoarelor învecinate lor, însă de îndată ce au dorit să-și extindă posesiunile spre sudul Italiei au întâlnit opoziția samniților, un popor cu obiceiuri aspre și belicoase. Ambele părți aveau arme asemănătoare, aceeași disciplină și aceleași tactici militare și obiceiuri de luptă. Se aflau, față în față, ambiția și vitejia romanilor versus patriotismul și energia neistovită ale samniților, ceea ce avea să dea războiului o intensitate maximă. Cel mai faimos episod al acestui cel de-al doilea război cu samniții, ce avea să se încheie cu cucerirea Samniumului (regiune muntoasă din central Italiei), a avut loc la Caudium. Samniții, în frunte cu C. Pontius, și-au așezat tabăra în apropiere de Caudium (în actuala locație Montesarchio, regiunea Campania, în mijlocul munților). De acolo, Pontius a trimis zece soldați deghizați în păstori în Calația (azi comuna italiană Maddaloni), unde a înțeles că se aflau armata și consulii romanilor, cu instrucțiuni de a pășuna niște vite în diferite direcții în apropierea avanposturilor romane. Când se întâlneau cu orice grup de militari romani plecat după hrană, toți trebuiau să spună aceeași poveste, anume că legiunile samnite se aflau în Apulia, atacând Luceria, aliata Romei, cu toate forțele lor. Acest zvon fusese răspândit intenționat înainte și ajunsese deja la urechile romanilor; ciobanii capturați au confirmat informația. Nu exista nicio îndoială că romanii îi vor ajuta pe lucerieni de dragul de a-și proteja aliații și de a preveni ca întreaga Apulie să fie atrasă de samniți într-o revoltă deschisă. Singura chestiune de luat în considerare era itinerariul pe care urmau să se deplaseze. Erau două drumuri care duceau la Luceria; unul de-a lungul coastei Adriatice, prin teren deschis, cel mai lung dintre cele două, dar cu atât mai sigur; celălalt, mai scurt, prin Strâmtoarea Caudină (Caudinae Fauces). Dornici să vină cât mai repede în ajutorul aliaților lor din Luceria, consulii romani aleg al doilea drum, care era cel mai scurt, dar și cel mai periculos pentru armata romană. De îndată ce romanii s-au angajat pe această cale periculoasă, au văzut înălțimile acoperite de dușmani. Trebuia să mori sau să te predai, pentru că ieșirile erau închise. Tatăl lui Pontius, Herennius, un bătrân plin de experiență, l-a sfătuit pe fiul său să-i elibereze pe toți romanii fără răscumpărare, pentru a se împrieteni cu ei, sau să-i extermine până la unul, pentru a da o lovitură mortală republicii. Pontius a ales calea de mijloc, aceea de a-i umili pe romani și de a-i elibera apoi. Romanii au fost nevoiți să se predea, să depună armele și veșmintele, consulii semnând un tratat de pace ce avea să fie valabil timp de cinci ani. În același timp, samniții au făcut un jug din două furci înfipte în pământ, formate din sulițe ale romanilor, a treia furcă, tot din sulițe romane, fiind așezată transversal peste cele două. Aceasta în condițiile în care, la romani, pierderea armei, în cazul de față a suliței, era o mare dezonoare. Consulii au fost primii trimiși, puțin mai mult decât pe jumătate îmbrăcați, sub jug, apoi fiecare, în ordinea rangului său, a fost expus la aceeași ocară și, în cele din urmă, legionarii unul după altul. În jurul lor stătea dușmanul complet înarmat, jignindu-i și batjocorindu-i; săbiile erau îndreptate spre majoritatea dintre ei, iar când își jigneau învingătorii arătându-și indignarea și resentimentele prea clar, unii au fost răniți și chiar uciși. Astfel au mărșăluit ostașii sub jug, ceea ce este considerată cea mai mare umilință a romanilor din toate timpurile. Locul a fost redenumit, spunându-i-se Furcile Caudine (Caudinae Furcae), iar expresia corectă pentru a desemna o mare umilință este „a trece pe sub furcile caudine” și nu „prin furcile caudine”, cum apare de multe ori în spațiul public sau o folosesc unii în necunoștință de cauză. Senatul roman a refuzat să ratifice angajamentele impuse în asemenea condiții umilitoare; a fost necesar ca romanii să lupte din nou, iar înfrângeri sângeroase i-au pedepsit pe samniți pentru încrederea lor imprudentă în buna credință romană. De la această așa-zisă bătălie ( de fapt nu a existat o bătălie, încolțiți romanii au fost nevoiți să se predea) de la Furcile Caudine, expresia „trecere pe sub furcile caudine” a intrat în limbajul cotidian, pentru a caracteriza orice situație oneroasă sau umilitoare suferită de către cineva.
Populațiile antice din cadrul Peninsulei Italice.
Frescă dintr-un mormânt samnit găsit în Nola, datând din sec. IV î. Hr. A fost parte din colecția ducelui Carafa di Noja, astăzi în Muzeul Național de Arheologie din Napoli (nr. inv. 9363). Arată întoarcerea războinicilor samniți din luptă.
Umilirea supremă a soldaților romani – trecerea pe sub furcile caudine
Vedere de ansamblu asupra localității Montesarchio, anticul Caudium, unde romanii au trecut pe sub furcile caudine
Prof. Dr. Daniel Botezatu
