Conform dexonline.ro, baldachinul este „un acoperământ decorativ, împodobit cu perdele, așezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc. Poate cel mai cunoscut este patul cu baldachin, de aceea pentru mulți baldachinul se confundă cu un asemenea pat. Cu draperiile lor lungi, atașate de rame, „paturile cu baldachin” sunt asociate, în imaginarul colectiv, camerelor de dormit ale capetelor încoronate. Denumirea acestei structuri, foarte populară în spațiul italian încă din secolul al XV-lea, provine de la mătasea folosită în realizarea acestor țesături. Mai precis, de la locul în care se aflau atelierele care produceau acest articol pe care și-l permiteau doar oamenii foarte bogați. Este vorba despre Bagdad, azi capitala Irak-ului, locul poveștilor Șeherezadei din O mie și una de nopți, devenit în Evul Mediu cel mai mare centru comercial, meșteșugăresc și comercial din Orientul Mijlociu. Un oraș căruia italienii îi spuneau „Baldacco”, de unde și numele țesăturii de lux adusă de acolo, „baldacchino”, răspândită în Europa sub denumirea franceză de „baldaquin”. Ulterior, termenul va desemna patul și draperiile acestuia, mai ales după ce moda acestuia s-a impus în rândurile nobilimii și regalității franceze. Patul cu baldachin a fost adoptat repede în regiunile bogate din Europa încă de la sfârșitul secolului al XV-lea, în timpul Renașterii. Numite „baldekinus”, „baldekino” sau „baudaquen”, aveau o structură destul de simplă, compusă din patru tije, la fiecare dintre colțurile patului, pe care erau așezate draperii ușoare. Inițial, rolul său era mai degrabă utilitar decât decorativ: draperiile care închideau complet patul (perdele din țesături mate și dintr-un material destul de greu) erau folosite de principii, regii și nobilii din castelele Europei medievale pentru a-iapăra vara de insecte, dar mai ales iarna, pentru a conserva căldura și a le proteja intimitatea într-o epocă în care, de multe ori, unii dintre servitori dormeau adesea în aceeași cameră. Patul era astfel conceput încât să se poată dormi în el în poziție șezândă, cu mai multe perne pentru ridicarea capului, ceea ce explică și lungimea restrânsă a sa din acea perioadă. Până în secolul al XVI-lea, acest pat era destul de simplu și sobru. Fiind tot mai mult asociat cu noțiunea de prestigiu și poziție socială, devine din acel moment mai ornamentat, luxul casei concentrându-se, mai ales, pe lenjeria patului: stemele proprietarilor sunt etalate pe partea de sus a baldachinului („le ciel de lit – cerul patului”, cum îi spuneau francezii), pe spătar și perne. De asemenea, reprezentările sculptate pe tăblia patului și coloanele acestuia devin frecvente. Structura patului devine mai complexă, presupunând prezența a patru stâlpi, sau coloane pe care se sprijineau draperii mult mai grele și mai bogate. În jurul secolului al XVI-lea, patul cu baldachin ia forma pe care o cunoaștem și astăzi. Pentru unii, acest pat a devenit o piesă de mobilier pur ceremonială. Executat din lemn prețios și amplasat adesea pe platforma din camera decizională, cum era sala tronului, în cazul monarhiilor, își propune să dea o impresie de splendoare și somptuozitate. Era folosit de către puternicii vremii, care-și țineau audiențele întinși pe patul lor de zi, de aici noțiunea „patul de dreptate al regelui”. În Franța Vechiului Regim (cea de dinainte de Revoluția din 1789), „patul dreptății” desemna o ședință solemnă a Adunării Stărilor Generale (echivalentul Parlamentului), în cadrul căreia regele ordona Adunării să înregistreze edictele și ordonanțele pe care aceasta le contestase în virtutea dreptului său de a mustra acțiunile regale. Din secolul al XVII-lea, patul cu baldachin se răspândește și în rândul altor categorii sociale, precum noua nobilime și burghezia în formare. În prezent, patul cu baldachin a fost preluat de către unii designeri, care l-au repropus în felurite versiuni moderne, pentru a da rafinament și originalitate dormitoarelor.
„Patul de stat” cu baldachin al lui Ludovic al XIV-lea al Franței, expus în Camera Regelui, în Palatul de la Versailles. Era destinat primirii unor vizitatori importanți, sau conceperii unor moștenitori, în fața unei audiențe selecte. Nu servea la dormit. (sursa CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=55295)
Pat cu baldachin din Camera Împărătesei, castelul Fontainebleu – Franța. Camera a fost folosită de către reginele și împărătesele Franței de la Caterina de Medicis la împărăteasa Eugenia, soția lui Napoleon al III-lea. Patul datează din 1787, fiindu-i destinat reginei Maria Antoaneta. Din cauza izbucnirii revoluției din 1789, care i-a adus și moartea, aceasta nu a apucat să îl folosească.
Cel mai scump pat din lume. Numit „Baldachinul Suprem”, doar două astfel de paturi au fost scoase pe piață. Are tăblia încrustată cu diamante, este „îmbrăcat” în 107 kg aur de 24 de k. Este inspirat de paturile regale italiene medievale, are perdele din cea mai bună mătase, iar baza din lemn de nuc și de cireș. Costă 6,4 milioane de dolari, iar unul a fost deja vândut.
„Baldachinul Sf. Petru” – Basilica „Sf. Petru” din Roma. Altarul principal al papilor este dominat de un baldachin înalt de 29 metri, realizat în bronz de Bernini. Sub baldachin, în „grota Vaticanului”, se află resturile unui vechi cimitir, în care ar fi fost și mormântul Sfântului Petru.
Prof. Dr. Daniel Botezatu
