Un alt sat vechi al comunei Flămânzi este Uriceni (din 1948 Nicolae Bălcescu). Prima atestare documentară este din 6 aprilie 1579, când Petru Șchiopul, domnul Moldovei, îi dă și îi întărește lui Gheorghie, mare logofăt, seliștile „Tocmăceanii pe Miletin și cu loc de moară în Miletin și Uriceanii pe Stavna și cu loc de moară la Stavna, unde iese Stavna din pădure. Satele fuseseră drepte domnești, ale curții din Hârlău, arse de tătari și pustiite. Pentru acele seliști, marele logofăt a dat șase cai buni, prețuiți la șase mii de aspri și 2000 de aspri bani gata în vistierie; ambele sate aveau o vechime mai mare decât atestarea lor documentară. La 8 aprilie 1587, în fața aceluiași domn vine Gheorghe logofătul care vinde Uricenii ginerelui său, Lupul Stroici, pentru 700 de zloți tătărești, iar ca zestre îi dă Tocmăceanii. În continuare, Uricenii și Tocmăgenii parcurg traseul arătat mai sus, mai întâi în proprietatea mănăstirii Dragomirna, apoi a cartelului Musteață și marii boieri din jurul său. Mai târziu, Tocmăgenii devin seliște a moșiei Uriceni, iar Mihail Sturdza desființează satul cu totul. La 1803, satul Chițoveni era, alături de Storești, în ocolul Miletinului, de la ținutul Hârlăului. În cele două sate, aparținându-i beizadelei Dimitrie Mavrocordat, erau 92 de birnici, care plăteau un cifert de 389 lei, existând și 26 de scutelnici ai lui Mavrocordat. În 1816, Chițovenii, alături de Storești, erau în același ocol la același ținut, proprietar fiind postelnicul Alecu Mavrocordat. Erau 136 de locuitori birnici, care plăteau un cifert de 537 de lei. Postelnicul avea acolo 14 scutelnici. Ulterior, satul va fi, pe rând, în ocolul Hârlăului (1833), Coșulei (1834), din 1864 făcând parte din comuna Flămânzi, până în 1925, când prin reforma administrativă trece la comuna Uriceni. În 1929 este din nou în comuna Flămânzi, la 1931 trece iarăși la Uriceni, pentru ca după 1977 să treacă din nou la comuna Flămânzi. Între timp, în 1899, Chițovenii erau în centrul comunei Uriceni, plasa Coșula, județul Botoșani. Populația număra 68 de familii, adică 316 suflete. Exista o biserică zidită la 1770, deservită de un preot și doi cântăreți. Erau 94 de contribuabili și măcar o parte erau clienții singurei cârciumi din sat. Sătenii aveau 124 de boi și vaci, 17 cai mari și mici, 518 oi și 76 porci. În aceeași comună este menționată pădurea Chițovanca. Numele satului poate proveni de la o femeie Chița, ai cărei urmași vor fi numiți Chițovenii. O variantă pe care o propunem pleacă de la regionalismul și arhaismul „chiță”, desemnând materia cleioasă, galbenă, cu gust dulce acrișor care se găsește în faguri. În aceeași comună este și satul Prisăcani, avem suficiente referințe că apicultura era una dintre ocupațiile celor din acest areal geografic, așa încât unii dintre ei se vor fi specializat în valorificarea chiței, aceștia fiind chițovenii. Ultimul sat al comunei la care ne vom referi este Poiana. Conform unei tradiții locale, primii locuitori au fost aduși aici de către Theodor Balș pentru a face rachiu la velnița sa, un argument fiind faptul că în sat se păstrează și azi toponimul Cotul Velniței. Localitatea nu apare nici în „Condica liuzilor”, nici în „Condica Visteriei Moldovei din 1816”, fiind probabil în curs de constituire. La 1902 satul era în comuna Flămânzi, fiind situate lângă pâraiele Turburea și Stahna, pe coasta dealului numit Coasta Velniței și sub pădurea moșiei Flămânzi. Populația număra 103 familii, cu un total de 603 suflete, din care 185 erau contribuabili. Locuitorii aveau 153 boi și vaci, 70 cai, 131 oi, două capre, 75 de porci și 109 stupi cu albine. În Primul Război Mondial, 43 dintre fiii satului au căzut în lupte, printre ei un căpitan și un sergent. Prin reforma agrară din 1921, 137 de locuitori din Poiana vor primi 539,50 ha de pământ. Jertfă de sânge au dat locuitorii Poienii și în al doilea război mondial, 40 dintre ei nemaiîntorcându-se acasă. Prin reforma agrară din 1945, țăranii au primit mai puțin pământ decât în 1921, 213 țărani primind 172 ha pământuri la depărtare de sat, tocmai în Durnești. Chiar dacă nu s-au înscris în GAC, în 1962 doar trei familii scăpaseră de colectivizarea agriculturii.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
