Poate fiecare dintre noi a rostit, măcar o dată, expresia „bag mâna în foc pentru asta”, ca o întărire a siguranței că afirmația noastră este cât se poate de adevărată, că garantăm pentru ea. O variantă a expresiei este „a băga mâna în foc pentru alții”, adică a crede cu tărie în adevărul rostit de o terță persoană, sau chiar în persoana respectivă, într-atât de mult încât am fi capabili să ne sacrificăm pentru asta. Există și reversul expresiei, afirmația „nu bag mâna în foc pentru asta”, adică nu sunt atât de sigur, mă abțin. De unde să fi venit această vorbă și care era înțelesul originar? O veche practică medievală occidentală, ordalia, numită și „judecata Lui Dumnezeu”, era o probă cu puternice conotații religioase, prin care persoana suspectă din punct de vedere penal era supusă unui test extrem de dureros, de multe ori fatal, prin care, cu ajutorul sau nu al Divinității, își putea proba nevinovăția, caz în care se considera că acest lucru se întâmplase chiar prin voința Lui Dumnezeu. Ordalia își are originile pe la începuturile evului mediu occidental, în perioada carolingiană, având la bază credințe și postulate religioase: dacă acuzatul era nevinovat, atunci Dumnezeu, care știa, îl va ajuta să treacă peste încercare și să-și dovedească nevinovăția. Cuvântul „ordalie” este un împrumut savant din cuvântul vechi englezesc „ordāl, ordēl” (în engleza modernă „ordeal”), prin intermediul anglo-latinului „ordālium”, însemnând „judecata Lui Dumnezeu”. Ordalia consta în parcurgerea, de către acuzat, a unui test fizic prin care să-și poată dovedi nevinovăția. Au existat două forme principale de încercare – focul și apa – Dumnezeu fiind Cel care determină, prin rezultat, vinovăția sau nevinovăția acuzatului. În ziua probei, învinuitul era îmbrăcat în haine religioase, pentru a se supune acestei „încercări a Lui Dumnezeu”, deoarece se considera că Dumnezeu asistă la această încercare. Autoritatea judecătorească era înlocuită de clarviziunea divină. Există mențiuni despre acest tip de judecată încă din Codul lui Hammurabi și indicii referitoare la ea în tragedia Antigona, a lui Sofocle. Existau două forme de ordalii: unilaterale și bilaterale. În ordalia unilaterală, acuzatul trebuia să-și dovedească nevinovăția sau buna credință printr-o probă susținută în fața Lui Dumnezeu, existând mai multe elemente care puteau fi folosite în cadrul testului. Ordalia prin fierul înroșit („ferrum candens”) consta în transportul unei bare de fier înroșit, grele de circa 3 kg, pe parcursul a nouă – zece pași (circa trei metri), sau ținerea mâinii, timp de câteva secunde, într-o mănușă din fier proaspăt înroșit în foc. Apoi, mâna era pansată într-o pungă de piele sigilată, la final, de către un judecător. Evoluția rănii era examinată trei zile mai târziu. O rană care arăta bine, deci era vindecată, constituia o dovadă a nevinovăției, în timp ce rana urâtă era un semn al vinovăției, pedeapsa fiind dictată proporțional cu starea rănii. Din această practică derivă, de altfel, expresia „a pune mâna în foc”, atunci când cineva este sigur de ceea ce afirmă. Mai era ordalia prin apă clocotită („aqua fervens”), putându-se folosi, ca alternativă, uleiul încins. Învinuitul își cufunda brațul într-un cazan încins în care clocoteau apa sau uleiul, de unde trebuia să scoată pietricica sau, cel mai adesea, inelul binecuvântat aflat pe fund. Brațul ars era bandajat, iar starea rănii era verificată după trei zile. În sfârșit, mai erau ordalia prin foc, aceasta presupunea ca acuzatul să treacă printre două ruguri împletite, aflate în flăcări, fără să se ardă, sau ordalia cu apă rece („aqua frigida”), folosită mai ales în cazul celor acuzați de vrăjitorie. Erau scufundați în apa rece a unui râu, sau într-un bazin unde apa fusese sfințită, pe o frânghie care avea un nod la o lungime „de păr lung” sub picioarele inculpatului. Dacă se scufundau până la adâncimea nodului, inculpații erau considerați nevinovați (apa îi accepta, la porunca Lui Dumnezeu) și erau scoși înainte să se înece. Dacă pluteau, apa îi respingea, ceea ce îi făcea vinovați. Ordaliile bilaterale erau rezervate nobililor, luând cel mai adesea forma duelului. Academicianul Artur Gorovei, unul dintre cei mai mari etnografi și folcloriști ai noștri, cunoscut botoșănenilor și pentru lucrarea sa, Monografia orașului Botoșani (1926), descria aceste ordalii în lucrarea sa din 1931, Descântecele românilor: studiu de folklor, remarcând faptul că duelul era apanajul persoanelor nobile, cel rămas în viață, sau cu răni mai puțin grave fiind considerat nevinovat. În 1215, prin Conciliul de la Lateran, Papa Inocențiu al III-lea și Biserica de rit catolic interzic ordalia judiciară ca judecată a Lui Dumnezeu, cu implicații profunde asupra constituirii justiției occidentale.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Ordalia prin fier înroșit, evidențiere plastică a expresiei „a băga mâna în foc”
Ordalia prin apă rece
Ordalia prin apă clocotită sau ulei încins
Ordalia bilaterală, prin duel, rezervată nobililor. Învingătorul era declarat nevinovat.
Papa Inocențiu al III-lea la Conciliul de la Lateran, 1215. Prin Canonul 15, sentințele capitale și duelurile sunt interzise clericilor. Era finalul ordaliilor.
