Modificările făcute continuu și fără motive valide fac ca majoritatea românilor să nu aibă idee cum se scrie corect românește.
După ce ne-a mai trecut fierbințeala cu Ziua Limbii Române, câți români se încumetă să afirme că stăpânesc limba română? Zic de români neaoși, care-s mândri că sunt români. Care e procentul celor care folosesc corect „întruna”, „disident”, „paradiziac”, „grizonant”, „înseși”, „dragile” în loc de „dragele” etc.?
Limba română este, în momentul de față (în opinia mea, desigur), lipsită de logică, prin multele excepții, și artificială. Ca redactor de carte, în zece ani, nu am întâlnit nici un autor fără greșeli gramaticale. Am găsit în cărți școlare de limba română „ca și”-uri de-am făcut bășici la ochi. Da, corect e „bășică”, nu „beșică”. Se mai zice „așază”, nu „așează”, „unul dintre cei mai moțați”, nu „unul din cei mai moțați”. Am văzut virgule între subiect și predicat cu duiumul, mai ales dacă e un subiect multiplu. Asta, la case mari. Și noi ne aruncăm țărână-n cap când zice unul „care” în loc de „pe care”. Ne-a făcut Institutul „Iorgu Iordan” (aici, am personalizat institutul) o limbă română de ne-a rupt…
Cât de mândri suntem că suntem români?
Limba română este, fără îndoială, o limbă de-o expresivitate rară și, în același timp, vie. Spun „vie” în sensul propriu al cuvântului: se transformă – apar termeni noi, apar reguli gramaticale noi. Firește, unele modificări sunt binevenite, altele, contestate. Există însă o serie de schimbări care-ți opresc mintea-n loc, făcându-te să te întrebi care le e rostul. Poate nu-i lipsit de interes să adaug că, surprinzător, aceste schimbări vin taman de la „dirijorul” partiturii limbii române, și anume Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Savanții de-acolo dau tonul și tot ei decid dacă partitura e corect interpretată. Dar să lăsăm deoparte figurile de stil și să menționăm clar, românește niște aspecte cel puțin ciudate.
Să vorbești și să scrii corect în limba română cere extrem de multă atenție și actualizări constante. N-ai o slujbă care să te mențină permanent în contact cu năzdrăvăniile Academiei? Ai sfeclit-o! Dar chiar și-așa, din grabă, dar mai ales din neatenție, aproape oricine poate da cu oiștea-n gard. Trebuie să mânuiești vorbele și semnele de punctuație ca pe nitroglicerină ca să nu-ți arunci textul în aer. Poate de-asta nici nu există cartea perfectă (ca redactare). Sau cel puțin așa spune legenda, eu sunt sigură c-or fi vreo… două. Nu știu dacă asta s-a vrut, dar așa limbă română avem în momentul de față și cu asta defilăm.
Cuvinte împrumutate
Îmi amintesc o discuție care-a avut loc acum mulți ani între o doamnă, profesor universitar de limbă rusă, și un profesor de la Arte. Doamna se arăta grozav de deranjată de englezismele care începeau cu timiditate (atunci) să intre în limba română. La care artistul i-a răspuns: „Vă rog să traduceți «design»”.
Limba română, și mă refer aici în mod special la limba vorbită, s-a umplut în ultimii ani de-o mulțime de termeni, împrumutați mai ales din engleză, dar nu numai. Unele le luăm ca atare, c-ar fi aiurea să scriem „pizza” cu „ț”! Fenomenul e cât de poate de normal, se întâmplă în toată lumea, mai ales în condițiile unei ascensiuni teribile a tehnologiei. Astfel, cuvintele care desemnează componente sau procese din această lume nouă le găsim preluate brut în orice limbă. Problema este că au intrat și-o grămadă de „furculisioane”, cum ar zice Coana Chirița. Adică niște cuvinte care în engleză, de pildă, înseamnă cu totul altceva. Dau un exemplu care-mi trece acum prin cap: „expertiză”. Termenul expertise înseamnă în engleză un nivel înalt de cunoștințe sau abilități. La noi, expertiza este, citez din DEX, „cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert (…) a cărei lămurire interesează soluționarea cauzei”. Și dă-i și încurcă cercetarea cu nivelul! Par nesemnificative, dar nu-i așa, mai ales când găsești trăsnaia într-o lucrare științifică!
Trăsnetul, disidentul și bine-venitul
Apropo de „trăsnaie”, cred că nici domnul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei, nu zice „trăsnet” sau „agheasmă”, cum e corect; cel mai probabil, în loc de „s”-ul acela zice „z”. Povestea cu s și z însă, e o bulibășeală din care doar DEX-ul și DOOM-ul ne scot! De exemplu, forma corectă e „disident”, nu „dizident”, cum ne vine la gură să spunem. Bun! Acum, cine poate să-mi explice de ce se forma corectă, stabilită de Academie, e „paradiziac”, și nu „paradisiac”, că tot vine de la Paradis?!
Cratima, săraca, a devenit o altă mare pacoste a limbii române. O băgăm și-o scoatem până ne năucim. Și nu vorbesc aici despre „miau” și „mi-au”. „Micul dejun” din DOOM2, de pildă, a ajuns în DOOM3 „mic-dejun”. Evident, „mic dejun” acum e greșit, câh! Avem și „bine cunoscut”, și bine-cunoscut”. Ambele, în funcție de situație, corecte! Aveam „binevenit”, acum avem „bine-venit”. Există „după amiază” și „după-amiază”, dar tot așa, cu cratimă sau fără, în funcție de context. Avem „într-una” și „întruna”, „tot una” și „totuna” perfect valabile, dar care se scriu diferit. Vorbește și, mai ales, scrie românește dacă mai poți! Nu mai spun despre contestatul „grizonant” și de unde până unde a ajuns în dicționare ca formă corectă, iar mult mai logicul „grizonat”, acum e prohibit.
– Adina SCUTELNICU, editor de carte
