Celor care au fost cel puțin o dată în Grecia termenul „tavernă” le este cunoscut, taverna fiind aproape o marcă înregistrată a grecilor. Și românii folosesc acest termen, de cele mai multe ori în sens depreciativ, taverna desemnând un local mizer, de cartier, „o cârciumă sărăcăcioasă, murdară și întunecoasă”, o speluncă. Așa este și caracterizarea pe care i-o face Mihai Eminescu, în poezia sa, „Împărat și proletar”: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,/Unde pătrunde ziua, printre ferești murdare …” Termenul este întâlnit, în forme asemănătoare, în toate limbile romanice, dar și în câteva dintre cele germanice, inclusiv la anglo-saxoni. Toate aceste popoare au preluat, pe filiera franceză veche, termenul latin „taberna”, însemnând „colibă, magazin”. Tabernacolul israelit, descris în „Cartea biblică a exodului”, numit și Cortul congregației, desemna locuința pământeană, portabilă, a Lui Dumnezeu, folosită de israeliți de la Exod până la cucerirea Canaanului. Era un cort sanctuar, construit de Moise după întâlnirea cu Dumnezeu de pe Muntele Sinai și care va fi înlocuit, sute de ani mai târziu, ca locuință a Lui Dumnezeu, de Templul lui Solomon de la Ierusalim. În Grecia antică, prin secolele V-IV î. Hr., tavernele ofereau băuturi alcoolice, doar pentru consumul în incintă, dar și mese, atât pentru localnici, cât și pentru străini, precum negustorii, trimișii și oficialii polis-urilor din întreaga lume greacă. În Roma antică, republicană și imperială, tavernele erau locuri sordide, frecventate de sclavi, gladiatori, actori, prostituate și alte categorii sociale cu statut scăzut, oferind distracții precum mâncatul, băutul, jocurile de noroc sau dragostea, așa cum arată și graffiti-urile revenite la viață pe pereții unor clădiri din orașul roman Pompei. Erau camere lungi, cu tavane boltite și băieți așteptând în picioare comenzile clienților, proprietarul tavernei supraveghind totul de pe o platformă aflată la unul dintre capetele încăperii. Publicul mai select frecventa așa-numitele „taberna meritoria”, considerate de clasă mai bună. Hanurile din Anglia romană (provincia Britannia), erau succesoarele acestor taverne, fiind mai mult berării, conduse de femei și marcate distinctiv cu o mătură atârnată deasupra ușii. Erau adevărate sanctuare pentru călătorii străini, cuțitari, hoți, nemulțumiți politic etc. Chiar și în aceste condiții taverna, predecesoarea restaurantului modern, a dat naștere obiceiului de a asigura o masă zilnică, la oră fixă, așa încât în Anglia, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, obiceiul de a lua masa în tavernă se înrădăcinase la orășenii englezi. Clienților li se oferea o masă bună, pentru un șiling sau mai puțin, vinul sau berea fiind din partea casei. După 1565, când a fost introdus în Anglia, aici puteai găsi și tutun. Una dintre cele mai cunoscute taverne englezești din epoca Tudorilor era cea numită „Capul de mistreț”, frecventată și de Sir John Falstaff, unul dintre celebrele personaje ale lui Shakespeare, din piese precum „Henric al IV-lea, partea I și II”, sau „Nevestele vesele din Windsor”. Odată cu sosirea primilor coloniști, tavernele au apărut și pe teritoriul viitoarelor State Unite ale Americii. În Boston, prima tavernă s-a deschis în 1634. La New Amsterdam (viitorul New York), prima tavernă a fost deschisă în timpul guvernatorului Kieft, care sătul să-i distreze pe străini și călători în propria-i casă, a deschis un local pentru masa și găzduirea lor. Clădirea a devenit, apoi, sediul primăriei orașului, funcționând ca atare până prin 1700. Aceste taverne timpurii americane se aflau sub controlul strict al autorităților coloniale, care reglementau și prețurile. În timpul revoluției americane, tavernele erau veritabile cluburi de dezbateri politice ale coloniștilor americani. În secolele al XIX-lea, XX-lea și XXI-lea, taverna a rămas un centru de socializare, în primul rând ca bar de cartier al orașelor, dar și stabiliment aflat la limita dintre orașe, oferind mese, băuturi alcoolice, dans, jocuri de noroc celor din zonele rurale învecinate.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
