Cercetările arheologice confirmă urme de locuire mergând de la eneoliticul dezvoltat, cultura Cucuteni (așezări deschise descoperite în punctele “Răzima” – “Răzinea” (?), din Copălău, respectiv “Poiana Costăchel”, din localitatea Cotu), continuând cu morminte tumulare, nedatate, descoperite în localitățile Cerbu (doi asemenea tumuli) și Copălău, cu o așezare fortificată datând din a doua epocă a fierului, La Tène timpuriu (aproximativ sec. IV-III î. Hr.), aparținând culturii getice, descoperită tot la Cotu și încheind cu așezările medievale deschise, din perioada târzie (sec. XV-XVI), identificate la punctul “Poiana Jorovlea”, din fostul sat medieval Jorovlea, azi în Cotu, respectiv la punctul “Poiana Costăchel”, din aceeași localitate. Chiar dacă aceste cercetări arheologice au evidențiat în zonă o densitate și o aproximativă continuitate de locuire, aici nu există așezări/sate atestate documentar, cel puțin nu cu actualul nume, până către a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Niciunul dintre satele componente ale comunei nu are un nume care să ne ducă spre un posibil întemeietor, un „moș” sau un „bătrân” al satului de la care să curgă proprietatea în secolele următoare. În aceste condiții, e de presupus că aici au existat așezări în perioada medievală, dar din motive precum războaie, epidemii, fiscalitate excesivă, particularități fizico-geografice și climaterice, densitate mai mică a populației etc., în anumite perioade istorice au avut loc masive depopulări, ce nu au permis o continuitate a locuirii care să fie certificată prin nume de așezări sau sate. În aceste condiții, la fel ca pe întreg cuprinsul Moldovei medievale, aici vor fi existat seliști, adică sate risipite, pentru repopularea cărora, periodic, domnii vor fi întemeiat slobozii, adică așezări sătești noi sau repopulate, scutite de dări și slujbe pe un termen limitat. Dacă între secolele al XIV-lea – al XVI-lea erau aduși ca slobodnici cu precădere țărani autohtoni, din secolul următor vor fi preferați străinii, al căror regim era mai bun decât al autohtonilor. Durata imunităților fiscale acordate la așezarea într-o asemenea slobozie varia între unu și zece ani, la finalul acestui interval slobodnicii trecând „în rând cu țara”, fiind asimilați, din punct de vedere fiscal, cu restul contribuabililor.
Un exemplu al acestei practici îl constituie chiar satul Cotu, a cărui denumire inițială, așa cum apare în recensămintele/catagrafiile din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, era cea de Ruși. În urma conflictului ruso-otoman, din 1768-1774, în Moldova și Țara Românească s-a instaurat o administrație rusească. În 1774 va fi efectuat un nou recensământ al populației, dar în tabele nu au fost incluși capii de familie. Satul Ruși, viitorul sat Cotu, care probabil îngloba satul mai vechi Jorovlea, făcea parte din ocolul Bahlui, ținutul Hârlăului. Existau 40 de case și 38 de birnici, preotul și dascălul localității fiind scutelnici. Interesant este faptul că numele majorității birnicilor par a fi românești, ilustrând ocupații (Muraru, Cărăușu, Cojocaru, Scutaru, Ciobanu, Plugaru, Căpraru, Cîrciumaru), porecle/supranume (Ciomagă, Bolohan, Sterpu), funcții administrative (Vătămanu, Vornicu), așezarea de unde a venit (Hliboceanu) etc.. Aceasta nu poate însemna decât că acei locuitori, chiar dacă satul se numea Ruși, aveau o vechime destul de mare în acele locuri, astfel încât să fi putut fi asimilați de către localnici, să fie numiți după ocupațiile lor și chiar să ocupe funcții administrative, precum cele de vătăman sau vornicel de sat.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU