Astăzi ne propunem să explicităm originea și sensurile inițiale ale termenilor din domeniul juridic „Parchet”, respectiv „Barou”. Prin „Parchet” înțelegem „instituția judiciară care funcționează pe lângă unele instanțe judecătorești, cu atribuția de a exercita acțiunea penală și de a susține acuzarea la judecarea proceselor penale” (dexonline.ro), în timp ce „Baroul” reprezintă „asociația profesională a avocaților”. Chiar dacă acești termeni au fost folosiți de la început în domeniul practicii judiciare, înțelesul lor inițial era altul. „Parchetul” desemnează, în vremurile noastre, toți magistrații a căror sarcină este aceea de a veghea la respectarea legii, în interesul cetățenilor, în timpul unui proces. Originea acestui termen datează din evul mediu francez. La acea vreme, desemna locul în care stăteau acești magistrați, în centrul sălii de judecată. Acest spațiu era înconjurat, pe trei laturi, de scaunele pe care se așezau judecătorii, însărcinați cu pronunțarea hotărârii, în timp ce pe a patra latură se aflau avocații, cei care prin argumentele lor încercau să îi apere pe inculpați. Se forma, astfel, un mic spațiu închis, un „parquet”, cum se spunea în franceza veche. Un loc în care puteau sta doar reprezentanții Coroanei, considerați atunci elemente cheie ale justiției. Numiți în documentele vremii „des Gens du Roi” („Oamenii Regelui”), ei supravegheau respectarea drepturilor regale, apărau interesul public, îi urmăreau pe infractori și îi protejau pe cei neajutorați, fiind atestați încă din secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Filip al IV-lea „cel Frumos” (1285-1314), cel cunoscut mai ales pentru faptul că a desființat Ordinul Cavalerilor Templieri. Acești oameni ai regelui vor forma Ministerul Public sau Parchetul, în jargon judiciar, membrii acestuia ajungând, treptat, în serviciul exclusiv al regilor. Treptat, Parchetul se va compune din procurori, avocați și înlocuitorii acestora, denumiri care s-au păstrat în justiția contemporană. În timpul revoluției franceze din 1789 se va pune problema menținerii Ministerului Public, aceasta fiind soluționată prin legea din 16 (data adoptării) și 24 august (data sancționării) 1790. Prima Republică preia ideea, prin introducerea „acuzatorului public”, pentru ca prin Constituția din 1799, cea menită să-i acorde puteri sporite lui Napoleon, să se refacă Parchetul în forma consacrată în timpul Vechiului Regim (cel de până în 1789), acuzatorul public fiind înlocuit cu un comisar al guvernului. Modelul Ministerului Public a fost preluat și în România, în 1862 Cuza creând primul Parchet. Puțini știu că primul procuror general a fost nimeni altul decât Mihail Kogălniceanu, care a demisionat după doar o zi. Astăzi, în România, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin intermediul procurorilor, constituiți în parchete, acestea funcționând pe lângă instanțele de judecată, cu rolul de a conduce și supraveghea activitatea de cercetare penală a poliției judiciare. Cât despre „Barou”, originea termenului este în legătură cu aceea a „Parchetului”. Dacă spațiul în care stăteau reprezentanții parchetului era delimitat în trei părți de scaunele pe care stăteau așezați judecătorii, a patra latură era rezervată avocaților și pledoariilor lor în favoarea acuzaților. Locul era marcat printr-o bară (în franceză „barre”) de fier sau o închidere de lemn, aflată la înălțimea pieptului, care despărțea incinta în care se aflau judecătorii de părțile exterioare ale tribunalului, unde se aflau avocații și alți practicieni. Ulterior, termenul „barre” capătă numele juridic de „barreau”, adică „barou”, în limba română. Profesia de avocat este la fel de veche precum cea de procuror și apare tot în Franța secolului al XIII-lea „Vocatus ad” însemna, în latină, „chemat pentru”, menirea sa fiind de a oferi apărare celor care au probleme cu justiția. Potrivit textelor care reglementează profesia (prima datând din 1274) avocatul este obligat să depună un jurământ profesional și să fie înregistrat pe o listă oficială (prima listă cunoscută e din Paris, din 1340 și cuprindea 51 de nume; în 1789, baroul din Paris avea circa 600 de membri). Principalele activități ale avocaților sunt consilierea și apărarea. Când pledează, stau în spatele acelei bare, numite „barreau”, cuvântul desemnând, curând, întreaga comunitate profesională. Avocații francezi au doi patroni spirituali: o parte a lor îi recunosc această calitate Sfântului Nicolae, iar ceilalți lui Saint Yves. În secolul XIV, avocații aveau dreptul să vorbească doar de două ori în aceeași cauză, fiind amendați dacă erau prolicși (confuzi, complicați) sau se repetau. De asemenea, li s-a acordat dreptul de a consemna, în scris, „faptele pozitive și defensive ale clienților lor”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
