Pe 18 februarie 1927 se împlineau 25 de ani de la moartea lui Samson Bodnărescu. Foștii elevi ai Liceului „Anastasie Bașotă” din Pomârla, colegi, profesori, rude urmau să se adune „în ziua de 27 iunie (…) – ziua când Bodnărescu își serbătorea onomastica, – în biserica satului de a poalele codrului Herței, pentru ca în rugăciuni și în o pioasă ascultare a cântecelor bisericești să-i închine clipe de amintire; îi vor vizita mormântul restaurat și în urmă vor trece în aula liceului, unde îi vor dezveli bustul ridicat ca o modestă mărturie materială, dar de fapt ca o vie manifestare sufletească de adevărată iubire și adâncă recunoștință”. Acestea le propunea comitetul organizatoric.
Iar pe lângă acestea, Asociația foștilor elevi ei Liceului „A. Bașotă” din Pomârla scotea un volum – „Clipe de amintire închinate lui Samson Bodnărescu cu ocazia comemorării a 25 de ani de la moartea sa” –, tipărit la tipografia „H. Goldner” din Iași. Evocările foștilor elevi – „profesori universitari, ofițeri, medici, profesori secundari, magistrați, ingineri, avocați, farmaciști, preoți, institutori învățători, diferiți alți funcționari și buni agricultori. Toți aceștia, de la cel dintîiu și până la cel din urmă, i-au arătat directorului lor întotdeauna cea mai curată dragoste” – creionează portretul directorului și pedagogului Samson Bodnărescu, cu aceeași fire blândă, observată la „Junimea” sau în alte împrejurări ale manifestărilor sale, din care derivă și principiile sale pedagogice, atitudinile, metodele și abordările în cele mai diverse situații.
I. Popescu, medic, Iași: „Elevii liceului – fie interni, fie externi – erau ca și copiii lui proprii. (…)
Judecata rece nu poate admite această stare de lucruri decât prin superioritatea de suflet și simțire în egalitatea ce punea Samson Bodnărescu între copiii săi, sângele său și elevii săi, fii de săteni, iubirea de o potrivă a unora și a celorlalți, de unde grija egală pentru toți. (…)
Când greșeai și era nevoit să-ți atragă atenția, Samson Bodnărescu punea tot sufletul său, toată știința sa de pedagog modern și parcă singur suferea în asemenea ocazii. (…)
Ca profesor de limba română și psihologie nu lăsa nici odată corigenți, punea note mari și totdeauna încuraja. Bodnărescu nici odată nu eșia din limitele bugetului și nu făcea cheltuieli extraordinare. (…)
Cu personalul inferior și cel de serviciu, Bodnărescu (…) se purta așa de blând, proteguitor și omenește, dându-le întotdeauna dreptul lor, motive care-i făcea să-și îndeplinească în conștiință și cu drag serviciile lor și-i fixa pe zeci de ani, ba chiar pe viață, de liceul lui Bașotă”.
„Samson Bodnărescu era de obicei trist și totdeauna gânditor.
Era o fire visătoare, de un sentimentalism nebănuit, o fire de pot. Își închidea cu lacăte în sufletul său durerile. Când era jignit se resemna, nu se răsbuna nici odată și totdeauna erta”.
C.I. Ștefănescu, profesor, Botoșani: „…adus puțin de spate, slab și palid la față, cu ochii duși în fundul capului, privirea melancolică cu vorba blândă”, Samson Bodnărescu discuta cu elevii săi „fără să obosească, (…) chestiuni de filozofie, chestiuni școlare, literare, povestind din viața în special lucruri în legătură cu «Junimea Literară» de altă dată”.
T. Olinescu, profesor, Botoșani: „Fața lungăreața și oacheșă, încadrată de o scurtă barbă neagră; părul negru, stufos, încrețit din fire și totdeauna pieptănat în sus, îi reliefa expresiv fruntea lată și bombată de intelectual, iar ochii înfundați în orbite, aveau priviri rătăcite și melancolie de poet.
Vorba blajină, cumpănită și caldă. Trăsătura dominantă a caracterului său era o necesară bunătate a inimei”.
D. Lionescu, Pomârla: „Ca profesor și director, Samson Bodnărescu avea suflet bun, sensibil până la lacrimi la cea mai mică mulțumire sufletească. Când trebuia, era însă sever și impunător, un adevărat părinte al fiilor de săteni din Pomârla”.
A. Spiridonescu, profesor, Fălticeni: „Așa știa directorul S. Bodnărescu să sfătuiască, să îndrumeze, să corijeze, în sfârșit să educe. El nu se mulțumea să cunoască pe elevi numai din contactul ce-l avea cu ei în orele de clas, ci căuta să-i cunoască mai de aproape, să studieze firea și apucăturile fiecăruia în orele de recreație, în orele de masă și mai ales în vacanțele de Crăciun și Paști, când chema elevii pe serii la masă la dânsul, ca apoi să știe ce mijloace să întrebuințeze pentru corijarea defectelor lor”.
Anastasie Scripa, directorul Școlei, Câmpina: „Mi-am îndeplinit datoria, mulțumită numai felului de pregătire, strecurat de directorul liceului Samson Bodnărescu, poet, pedagog și orator: desvoltarea spiritului de observație pentru slăvirea naturii, iubirea de țară, mândria de neam, conștiinciozitatea, punctualitaea și vorbirea pe înțelesul tuturora”.
Inginer Ath. Călugăreanu: „Orele lui de cursuri erau pentru elevi o desfătare, prelegerile lui mergeau nu numai la minte, dar și la suflet. Cu câtă măiestrie știa el să corijeze defectele elevilor săi”.
Cazul lui Vasile Bogrea este unul tipic pentru modul de a fi și de acționa al lui Samson Bodnărescu: „Eram încă în cursul inferior când a murit unchiul lui V. Bogrea, eruditul avocat Micali, în bogata bibliotecă a căruia, acesta învățase de mic a citi și înțelege le perfecțiune limbile clasice, așa că acest elev-fenomen trebuia să-și întrerupă școala, neavând mijloace.
Bodnărescu și ceilalți profesori de atunci s-au hotărât să-l ajute cu bani și cărți, iar masa și-a luat-o V. Bogrea împreună cu noi, elevi interni, prin îngăduința sufletului înțelegător a lui S. Bodnărescu.
Cred că nu avea altcineva o bucurie mai mare și nu simțea o mai legitimă mândrie ca S. Bodnărescu, când se dădeau rezultatele la examenele de bacalaureat, la care absolvenții liceului nostru se distingeau mai totdeauna” (Ciprian Scripcă, magistrat).
Dacă memoriile rețin acest caz și pentru personalitatea celui care a fost Vasile Bogrea, situațiile în care Samson Bodnărescu a oferit necondiționat tot sprijinul de care a considerat că este nevoie au fost nenumărate.
(Va urma)
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
