Cu bursa obținută, Samson Bodnărescu studiază, din 1867 până în toamna anului 1869, filosofia la Universitatea din Viena. În acest centru universitar, unde veneau români din toate provinciile, funcționa, în anul sosirii sale, „Societatea Literară-Științifică a Românilor din Viena”, constituită pe 24 decembrie 1864, deși statutele înaintate autorităților de abia peste trei ani, în 1867, vor fi aprobate, după mai multe petiții înaintate Senatului Universității, Ministrului de Culte și Interne, pe 3 iunie 1868. În 1867 se constituise și „Societatea Literarie Sociale România”, statutele ei fiind aprobate de către Locotenența Austriei Superioare pe 25 aprilie 1868. Printre membrii celor două societății – Iosif Gall, Anania Trombițașu, Orest Voronca, Aurel Mureșianu, Ilarion Pușcariu, Dionisie Bejan, Constantin Moisil, Nicolae Teclu, Gavril Buliga, Ion Pop Florantin, V.Bumbac, Ștefan Dracinschi, Constanitn Grigorovița – în prima, și Constantin Aronovici, Gherasim Rusu, Mihail Teodosiu, Paul Tnaco, Basil Ratcu, Constantin Moisil, Nicolae Olariu, Nicolae Peligradi – în cea de-a doua (E. Glodariu, Eugenia Glodariu, Asociațiile culturale ale tineretului studios român sin monarhia habsburgică, Cluj-Napoca, 1998, p. 36-38) – sunt și nume de bucovineni, pe care S. Bodnărescu trebuia să-i fi cunoscut de la Cernăuți. La Viena, probabil, l-a reîntâlnit și pe Eminescu, care venise aici în toamna anului 1869.
Iar dacă numele său nu apare frecvent în documentele ce reflectă activitatea societăților și dacă nu este printre cei mai activi membri, activitatea sa literară nu este trecută cu vederea: în aceste societăți – scrie Ion Grămadă – „și-au făcut ucenicia și școala literară oameni de litere ca M.Eminescu, I. Slavici, V. Bumbac, T.V. Ștefanelli, Samson Bodnărescu, Mihai Teliman, Virgil Onițiu (Sorcovă), I.C.Panțu” (I. Grămadă, „România Jună” din Viena. (1871-1911). Monografie istorică, Arad, 1912, p. 113).
După doi ani de studii la Viena, S. Bodnărescu pleacă la Berlin, apoi la Halle. Iar pe 3 noiembrie 1870, la Giessen, își ia titlul de doctor cu o teză despre Laokoon și Lessing. Fusese „un «examen riguros» – scrie A. Petrescu –, la sfârșitul căruia i se conferă diploma de doctor cu distincția «magna cum laudae», viro nobilissimo atque doctissimo Samsoni Bodnărescu Woitinelano Bukovinensi, așa după cum reiese din pergamentul cu sigiliul sec, pe care doctorul în filozofie îl aducea într-un tub metalic la Iași” (A. Petrescu, Prefața la „Samson Bodnărescu, Scrieri”, București, 1968, p. IX).
În structura intelectuală a Societății „Junimea”, așadar, S. Bodnărescu făcea parte din componenta cu formare germană, avându-se în vedere studiile sale în orașele Austriei și ale Germaniei, alături de T. Maiorescu, P. P. Carp, T. Rosetti, J. Negruzzi, L. Negruzzi, N. Mandrea, N. Burghele, N. Casemir, N. Skeletti, À. D. Xenopol, P. Paicu, I. P. Florantin, V. Burlă, M. Sirajan, T. Nica, I. Slavici, M. Eminescu, P. T. Missir, I. Paul, dar era trecut și la „altele”, alături de Dr. E. Riegler, A.A. Beldiman, Al. Gr. Bonaki, A. C. Cuza, avându-se în vedere, probabil, tocmai trecerea sa prin Universitatea din Iași (C.G.Bedreag, Quelques aspects de „Junimea de Iassy”. 1863-1872-1885, Cernăuți, 1937, p. 19-20).
Revenit în țară, Samson Bodnărescu este numit, pe 19 noiembrie 1870, bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, premergându-i în această funcție lui Eminescu. În perioada directoratului său, Biblioteca primește mai multe donații: în 1871, prințul Grigorie Sturza donează 384 volume; în 1874, Titu Maiorescu – 44 de opere în 75 de volume. În 1871, Biblioteca ia în primire donația lui Constantin Hurmuzachi, care lăsă „întreaga sa bibliotecă, bogată în cărți de valoare mai ales din domeniul istoriei, în totul 7461 volume” (Karl Kurt Klein, Biblioteca Universităţii din Iaşi, în: „Boabe de grâu”, 1934, nr. 5, p. 267-268).
C. Săteanu publicase, în Figuri din „Junimea” (Iași, 1932, p. 220-223), câteva scrisori din corespondența Samson Bodnărescu – Gheorghi Hurmuzachi legate de donația prin care Bodnărescu completează fondul Bibliotecii din Iași. În pofida lipsei de fonduri pentru mobilier și încăperi, el stăruie ca donația să ajungă la Biblioteca din Iași. „Meritul D-tale Domnule Bibliotecar, – care mʼai îndemnat și mʼai încurajat mai ales a face donațiunea în favorul Bibliotecei Centrale, – în privința aceasta va fi totdeauna strâns legat de biblioteca dăruită de noi, precum și de toți care vor cunoaște decursul trebii și al greutăților iscate, a prețuit după toată greutatea sa”, îi scria Gheorghe Hurmuzachi pe 19 aprilie/ 1 mai 1872 de la Dulcești. Și în aceeași scrisoare: „Sunt fericit, Domnul meu, despre împărtășirea adresei D-Voastre No. 22 a.c. a amabilei D-Voastre epistole de aceiași dată. Căci eu tulburat prin știrile nefavorabile răspândite prin lume de către jurnalele din România, mă așteptam la contrariul, și am fost purces deja spre Iași, pela Dulcești, spre a mă afla acolo la termenul de Sf. Gheorghe pentru a-mi lua îndărăt, după o așteptare zădarnică de jumătate de an, biata bibliotecă oferită de mine, datorită și cerută de urgență crescândă din partea mea mai multor institute distinse, naționale și străine, și respinsă de D-Voastre.
Cu atât mai mult mʼam bucurat în urmă aflând din scrisorile D-voastre cum că în fine Domnul Ministru al Instrucțiunei Publice ar fi binevoit a regula de a vi se da în localitățile Bibliotecei Centrale din Iași încăperile necesare pentru așezarea demnă și potrivită a bibliotecei răposatului meu frate Constantin Hurmuzache, pe care vʼam încredințat-o D-voastre, Domnule Bibliotecar, astă toamnă la Iași ca depozit condiționat până la Sf. Gheorghe a.c. 1872”.
În același an, donația Hurmuzaki – precizează Karl Kurt Klein – „fu instalată în două încăperi noi în frontispiciul palatului universitar, formând un «catalog» propriu” (Klein, idem). E vorba, probabil, de catalogul tipărit pe cheltuiala lui Gheorghe Hurmuzache, care într-o altă scrisoare, îi cerea detalii lui S. Bodnărescu privind prețul de imprimare:
„Nu mă iartă timpul a revede și eu catalogul cum ați fost dorit, încredințat fiind că vʼați aranjat fără îndoială cu toată precauțiunea despre care ne-am fost înțeles amândoi la timp.
Acum vă poftesc să binevoiți a-mi scrie cât ține imprimarea unei foi de hârtie cu tot, la Iași ca să mă pot regula în privința aceasta, adică ca să înfăptuesc imprimarea acolo unde vor fi spezele mai săzute, sau la Cernăuți, sau la Iași. Cred că va fi deajuns ca să scot catalogul în zece exemplare” (Săteanu, p. 223).
„Aproape în același timp – consemnează Karl Kurt Klein – fură luate în primire din succesiunea lui Ludovic Steege, fost ministru de finanțe sub Ioan Alexandru și Principele Carol, 892 opere în 1499 vol.” (Klein, idem). Biblioteca depăşeşte, în perioada conducerii sale, cifra de 25.000 de volume, fără publicaţiile periodice, nelegate. Și tot Bodnărescu – menționează site-ul BCU – inițiază legături cu librarul Gerold din Viena pentru achiziţia de publicaţii și întocmește primului registru din istoria instituţiei cu evidenţa cititorilor şi a lucrărilor consultate, pe materii (29 iunie 1871) (http://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/28418 – accesat 02.04.2022).
Pe 24 august 1874, în funcția de bibliotecar este numit Mihai Eminescu, iar Samson Bodnărescu devine, din 10 august 1874, director al Școlii Normale „Vasile Lupu”, succedându-l în funcție pe Mihail Ianculescu (1869-1874) și fiind urmat de Grigore Petrovanu (1876-1877).
(Va urma)
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
