La „Junimea”, Samson Bodnărescu ajunge în 1866.
Negruzzi îl trecea printre figurile mai plăcute, pe care le considera „copii ai Junimii” (I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, București, 2011, p. 174), „natură blândă şi naivă care făcea din el un om foarte simpatic”. „Mult mai sfiicios şi mai tăcut, avea poate mai puţină învăţătură decât Vârgolici, dar era desigur înzestrat cu o mai bogată imaginaţie”, încât – scria Negruzzi – „părea chiar că are un talent poetic însemnat”. Ca autor, Bodnărescu se prezentase cu tragedia „Rienzi”, surprinzându-i pe junimiști prin curajul „de a se risca el cel întâi din toţi autorii români într-o tragedie istorică originală în cinci acte şi în versuri, ba încă în necunoscutele versuri albe, având forma iambului”. Negruzzi îi aprecia și încercările „de a compune în româneşte hexametre şi pentametre în formă antică (…) lăudabile, chiar şi din cauză că se dovedea cu aceasta cât de uşor se potriveşte limba noastră la formele cele mai grele şi mai variate de prozodie”. Însă Bodnărescu era – după Negruzzi – „obscur totdeauna în modul lui de a se exprima şi poate de a cugeta”.
Lecturile sale în „Junimea”, precum și poziționările ofereau de cele mai multe ori prilej de glume. Când Bodnărescu „declara cu multă seriozitate că acum, după o lungă luptă şi cugetare, «începe şi el a se pleca spre panteism»“, toți îl felicitară „de această profesie de credinţă, şi apoi Pogor, ca şef al junimiştilor panteişti, a primit pe neofit cu un discurs plin de poveţe pan teiste, l-a binecuvântat, şi a sfârşit prin a-i declara că «dignus est intrare in nostro docto corpore!»”
Chiar „cetirea poesiilor sale era pentru Bodnărescu un amestec de plăcere şi de suferinţă”, generând discuții interminabile, căci „frumuseţa formei făcea adeseori să treacă greoaia epigramă, fiindcă era foarte călduros apărată de aceia (…) care aveau cultul clasicismului, mai ales de Maiorescu”. Lui Bodnărescu îi atribuie Negruzzi și câteva invenții de teoria literaturii, invenții prin care, în fond, Bodnărescu se sustrăgea criticii junimiste, cum ar fi: „ciclu” sau „poezii private” (p. 157). Acestea, alături de alte invenții atribuite lui Bodnărescu, ajung în Dicționarul Junimii:
- banca modernă, „nume dat de Bodnărescu unui scaun în vestitul său roman Suferinţele unui june”;
- ciclu – orice serie de poesii: „când vreuna din poesioarele lui Bodnărescu părea mai slăbuţă şi risca să fie respinsă, autorul şi câţiva amici ai lui protestau strigând că aceasta nu se poate, căci s-ar strica ciclul. Astfel, cu mijlocul ciclului, trece mai ușor ceea ce n-ar scăpa fără aceasta”;
- epigrame în formă antică;
- poesii private – „o specie de poesii ale lui Bodnărescu pe care nu prea voia să le cetească în Junimea, sub cuvânt că ar fi private. Junimea a isbutit a le declara publice şi a le ceti în adunările sale”.
În „Noua direcțiune”, Negruzzi îi dedica o strofă, amintind de tragedia „Rienzi” și, implicit, de o altă glumă pe seama lui Bodnărescu: „se zice că băcanii se tânguiau mai târziu de această tragedie, din cauză că, formatul fiind prea mic, cartea nu era aşa de potrivită pentru trebuinţele lor ca traducerea lui Faust de Schilet şi Pogor” (p. 308-309):
„Bodnărescu bun băiet/ Unde-i partea-ţi din budget,/ Unde-i casă, masă bună/ Şi mandat pe orice lună!/ Unde-s beciurile pline/ Cu curechi în căpăţine./ Cumpărat de pe la hală/ Cu-a Cultelor cheltuială?/ Astăzi tot ce ai pe lume/ Sunt cinci sute de volume/ Din Rienzi, tragedie/Tipărită pe-o hârtie/ Aşa mică, încât chiar/ Nu o vra nici un brânzar./ În acest potop te pune Numai Noua direcţiune!” (p. 202).
(Va urma)
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
