Glumele romanilor au ajuns, până la noi, în special datorită autorilor antici. Multe dintre ele au la bază întâmplări adevărate, menționate de scriitori cunoscuți, precum Cicero, despre care trebuie să menționăm că, acum două mii de ani și ceva, era considerat unul dintre cei mai mari farsori și ironiști ai vremii. Potrivit lui Cicero, esența umorului este aceea că se bazează pe ambiguitate, neașteptat, joc de cuvinte, subestimare, ironie, ridicol, prostie și gafe. Glumele, de regulă, se concentrau pe anumite tipologii umane, pe stereotipuri, pe străini, dar și pe localnici celebri, cunoscuți în comunitățile lor. Una dintre cele mai vechi anecdote, bazată pe o falsă întâmplare, este cea descrisă de Macrobius, autor antic de prin secolul V d. Hr., care preia surse mai vechi în scrierea sa, Saturnalia. Gluma, în sine, a mai apărut și în alte contexte decât cea în care a fost relatată, dar descrierea lui Macrobius, fiind cea mai veche, să o amintim pe aceasta. În primul deceniu al erei creștine, un provincial a ajuns la Roma, unde plimbându-se pe străzi a atras atenția tuturor trecătorilor prin asemănarea izbitoare cu împăratul Octavian Augustus. Împăratul, după ce l-a adus la palat, se uită la el și îl întreabă: „- Spune-mi, tinere, mama ta a venit vreodată la Roma”? Răspunsul a fost pe măsură: „- Nu a făcut-o niciodată. Dar tatăl meu era frecvent aici”. Ambiguitatea glumei este vizibilă în anecdota de mai jos, redată de un autor latin din secolul II d. Hr. Un bărbat, stând în fața unui cenzor (magistrat roman însărcinat, printre altele, cu supravegherea moralității publice), este pe cale să depună mărturie dacă are o soție. Cenzorul întreabă: „- Ai, în toată sinceritatea ta, o soție? – Sigur că da, dar nu în toată sinceritatea mea”! O altă întâmplare interesantă datează din secolul I î. Hr., fiind povestită de Cicero. Un alergător care urma să participe la Jocurile Olimpice, a visat, înainte de concurs, că ar conduce o cvadrigă (car antic pe două roți tras de patru cai, înhămați unul lângă altul). Dimineața devreme merge la un interpret de vise, pentru o explicație. Răspunsul a fost: „- Vei câștiga, asta înseamnă puterea și viteza cailor”! Spre a fi sigur, vizitează un alt interpret de vise, care-i spune: „- Vei pierde. Nu înțelegi că au ajuns deja patru înaintea ta”? Cercetătoarea britanică Mary Beard, cunoscută și telespectatorilor români pentru excelentele documentare referitoare la orașul Pompei, Iulius Caesar sau Caligula, o specialistă a istoriei antice a Romei, considerată cel mai bun clasicist britanic, spunea că probabil romanii râdeau la fel ca noi, ceva de genul „- Ha,ha, ha!”, dar nu zâmbeau. Nu vom găsi nici un cuvânt latin pentru zâmbet, acesta apare mai târziu. Cert este, arată cercetătoarea, că obiceiul de a face glume și a povesti glume este datorat grecilor și romanilor antici. Sunt două culturi care ne-au învățat să râdem. Dar nu toate glumele erau considerate amuzante. Romanii se fereau, de pildă, să râdă de cei cu defecte fizice. Conducătorii, însă, aveau un alt simț al umorului, iar unele relatări ale istoricilor ne arată cam ce îi putea face să râdă. Astfel, istoricul roman Suetoniu, la care ne-am mai referit, în partea dedicată lui Caligula din lucrarea sa, Viețile celor 12 Caesari, relatează următoarea întâmplare: „La unul dintre banchetele sale somptuoase, el (Caligula, n.ns.) a izbucnit, deodată, într-un hohot de râs, iar când cei doi consuli, care stăteau lângă el, l-au întrebat, politicos, de ce râde, împăratul a răspuns <<- Ce credeți altceva, mi-a trecut prin minte gândul că la un simplu semn al meu vi s-ar tăia gâturile, amândurora, pe loc >>!”
Marcus Tullius zis Cicero (106-43 î. Hr.). Filosof, orator, politician, a primit porecla Cicero de la faptul că avea, pe nas, un neg de mărimea unui bob de năut (cicer, în latină)
Mary Beard, profesor de studii clasice la Universitatea Cambridge, binecunoscută și pentru documentarele prezentate la BBC Two, referitoare la civilizația romană
Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus zis Caligula, împărat roman (37-41 d. Hr.) din dinastia Iulia-Claudia. Porecla, în traducere Cizmuliță, i-au dat-o soldații romani, de la caliga – sandală purtată de aceștia în campanile militare. A rămas cunoscut prin excentricitățile sale, printre care aceea de a-și face calul senator.
De la Louis le Grand – Operă proprie, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=2484300
Profesor dr. Daniel BOTEZATU
